Cum am ajuns pe velierul Andrew să desenez #ARCpesteAtlantic – ep.1

Bololoi

24 octombrie 2017… întinsă în patul cabinei din prova velierului Andrew, acostat în Marina Ocean Village din Gibraltar, acolo unde Marea Mediterană ia sfârșit și prin strâmtoare se unește cu Oceanul Atlantic, ascult muzică și încerc să îmi răspund la întrebarea pe care deja mi-au adresat-o mulți prieteni sau colegi de la Help Autism: Cum și când am luat decizia de a traversa Atlanticul pe vele?

Răspunsul scurt este în ziua în care am decis să înfrunt necunoscutul dar și nemărginitul, adică pe mine.

Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Noiembrie 2014 – demult, tare demult… și nu pentru că au trecut 3 ani, ci pentru că în acești aproape 3 ani am senzația că am înghesuit 3 vieți, una și una. În noiembrie 2014, consultantul nostru pe fundraising, prima persoană cu experiență ca ONG-ist cu care interacționasem, mă întreba: Vrei să participi la o gală să vezi unde ar trebui să ajungeți voi cu Help Autism când veți fi mari? Emoționată, răspund: Desigur!

O gală, o poșetă și o prietenă

Numai cuvântul „gală” transmitea ceva somptuos, important, măreț. Vroiam să fiu acolo pentru că vroiam să fie parte din ceva ce mă intimida. Dar, îmi spune Cristiana, căci acesta este numele ei, nu știu sigur dacă îți voi găsi loc la masă deoarece, știi tu, locurile se rezervă și se plătesc cu mult timp înainte. Aștept cu inima strânsă un răspuns de la ea, de curiozitatea de necunoscut care „m-a măcinat” mereu, de cunoașterea continuă care m-a fascinat și care mi-a dominat viața, de nerăbdarea de a învăța de la cei mai mari, în cazul acesta de la cei mult mai activi în domeniul fundraising-ului și al dezvoltării organizațiilor non profit. Făcusem totul cu sufletul până nu demult, doar cu sufletul la care alipisem mulă dorință și determinarea de a ajuta toți copiii cu autism din lume alături de crezul că se poate, orice se poate atâta timp cât vrei și crezi în ceea ce îți dorești. În scurt timp, răspunsul vine de la Cristiana, exact cum îmi doream: Am mai găsit un loc, este ok poți să vii! Dar vezi, nu vii oricum, este necesar să-ți iei o rochie de seară, să te aranjezi…

Hmm, zic eu în sinea mea, dar cine o avea timp să plece prin magazin după așa ceva, o rochie de seară…și la ce ar folosi o astfel de investiție?! Așa ca mă gândesc la o soluție alternativă și pun mâna pe telefon și le sun pe „fetele mele” adică terapeutele din Help Autism, nu foarte multe la număr la acea vreme. Le întreb direct dacă cumva nu are vreuna o rochie de seară pentru mine. Rochia apare repede așa că mă mobilizez fără prea multă pierdere de timp.

Mă prezint la Cercul Militar, într-o atmosferă selectă, mult prea selectă pentru mine, dar plăcută… Încerc să mă relaxez și mă acomodez ușor ușor cu binele de acolo… de la mâncare până la activitățile diferite, total diferite de ce știam… Se licita pentru binele persoanelor din medii defavorizate, care nu aveau acces la servicii medicale. Mi se umplea inima de bucurie…Nu am rezistat mult și am donat pentru o poșetă. Nu îmi mai luasem demult una așa că am zis să îmbin utilul (aveam nevoie de acea poșetă) cu binele pentru alții. Mi s-a părut că am dat mult pe ea, mult mai mult decât eram eu obișnuită să coste o poșetă, însă am aflat apoi că de fapt luasem o poșetă de la brandul românesc Iutta, o poșeta mult mai scumpă decât donasem eu…

La masa unde eram așezată am socializat timid… o doamnă drăguță, finuță, elegantă care vorbea limba română destul de bine deși era din Bulgaria. Tania licitase un curs de public speaking și aflând cu ce mă ocup a avut inspirația și bunătatea de a-mi face mie cadou cursul cu Melania Medeleanu, un curs de grup la care soțul Taniei nu putea participa pentru că nu vorbea limba română.

În acea seară, am plecat acasă cu o poșetă de calitate, foarte drăguță, pe care o port și acum cu mare drag, și cu un cadou care avea să mă aducă unde sunt astăzi, adică pe velierul Andrew.

Public speaking și un loc pe velier

La scurt timp după acea gală m-am prezentat cuminte la cursul de public speaking, nerăbdătoare să aflu cum pot să-mi îmbunătățesc interviurile pe care le acordam la TV, la radio sau discursurile pe scenele pe care începusem să urc din ce în ce mai des. În ianuarie 2015 când deja finalizasem și modulul 2 și mă despărțisem de colegii mei și de Melania, primesc un mail de la Alex care mă întreba dacă nu aș vrea să merg în luna mai pe velier. Câteva întrebări mă lovesc: ce o mai fi și acesta, un velier? Care dintre colegii de curs era Alex? Mă dumiresc rapid în timp ce vorbesc cu el, reamintindu-mi discursul lui la „absolvirea” cursului.

Îl sun și îl localizez în memorie, zâmbesc pentru că revenise o dată cu vocea lui senzația de suflet plin, la fel ca după discursul lui. Aflu că un velier este un iaht și mă opresc din întrebări pentru că prețul aventurii nu era mare, iar eu nu mai fusesem de ceva ani buni într-o vacanță, cam de când Mălin fusese diagnosticat cu autism. Urmează o scurtă negociere a confortului:

-Vin dar împreună cu copilul meu. Fără el, nu plec niciunde!, completez răspicat.

-Nu este o problemă. Și eu vin cu fetița mea și prietenul meu cu băiatul lui, doar că este liber un singur pat, mi se răspunde.

-Nici nu avem nevoie de mai multe.

-Este foarte foarte îngust.

Încerc să-mi imaginez, dar nu reușesc să cuprind înțelesul unui îngust în care eu cu Mălin nu aș fi încăput. Închid telefonul cu promisiunea de a reveni cât mai curând cu răspunsul final, trebuia să verific dacă nu am examene la masterele pe care le terminam în acel an. Până sun eu la cele două facultăți la care făceam în același timp 2 mastere, trece o săptămână, timp în care locul se ocupase. Asta e, zic eu, neștiind nici ce aș fi putut avea, nici ce aș fi putut pierde. Te anunț anul viitor, zice Alex, însă în 2 mai primesc următorul email:

Bună, Daniela. S-a eliberat un alt loc pentru că cineva nu mai poate merge.

Răspund scurt: ok, vin!

Așa a început marea aventură în necunoscut pe mare…o aventură pe care o reiau zilele acestea la un alt nivel, acela al cunoașterii de sine dincolo de trăiri, gânduri, frici, îngrijorări. Dincolo de experiența vieții mele, aceasta este o experiență de învățare, fiecare zi este despre anduranță, răbdare, echipă, comunicare, obiective și imensul ocean.

PS: În episodul doi al acestei destăinuiri vă arăt camera mea până pe 15 decembrie, una mică cu pat îngust în care încap scoicile din Gibraltar alături de carnețelul de idei importante.

Adaugati comentariu