Cum am ajuns pe velierul Andrew să desenez #ARCpesteAtlantic – ep. 2

Velierul, o ambarcațiune de peste 13 m lungime și 4 m lățime, cu 4 cabine, 2 toalete și 2 vele mi-a dat sentimentul de cort pe mare pentru că așa mă simțeam alături de celelalte persoane care veniseră în vacanță pe mare, ca și cum am fi locuit cu toții, 10 persoane într-un singur cort. Mâncam împreună, beam împreună, râdeam împreună, iar când mergeam la toaletă ceilalți știau exact locul unde am dispărut.

Am aflat rapid că urma să dorm într-o cameră unde problema nu era mărimea patului cât înălțimea lui … arăta mai mult a cavou decât a pat într-o cameră 🙂 I-am rugat pe „colegii de velier” să îmi permită să dorm cu Mălin în ceea ce se numea „Sufrageria velierului” adică acel spațiu comun unde se gătea și se mânca și prin care treceau toți. Am renunțat rapid la intimitate pentru a avea aer. În cameră mi se părea că nu este deloc. Hubloul (adică fereastra cabinei) având o palmă 🙂 Nu se mai punea problema de a ști ceilalți când eu merg la toaletă, acum vedeam și auzeam eu tot ce se întâmplă pe velier, fiind cazată chiar în mijlocul lui.

De acum a început distracția venită la pachet cu diverse situații în care am fost pusă. Aceste situații mă mirau, mă șocau și mă puneau în ipostaza de a-mi învinge temerile despre care îmi era rușine să vorbesc, pentru că na…nu știam niciuna din cele 20 persoane aflate pe cele 2 veliere care navigau în tandem. Și nici nu credeam că eu aș fi avut vreo frică. În articolul acesta vorbesc despre 3: teama de lipsă de aer, teama de apă și adânc, teama de vânt.

Frica de apă

Când citiți aceste rânduri, știți deja că sunt parte a echipajului Andrew și că împreună cu cei 6 colegi de ambarcațiune traversăm Atlanticul. Vi se poate părea incredibil că eu am simțit prima oară frica de apă în 2015. Dar da, o dată cu prima vacanță pe mare a venit și prima conștientizare. 🙂 Ajunși în mijlocul mării, senzația era de nemărginire, una care îmi plăcea mai ales când eram cu picioarele pe uscat, adică pe puntea velierului. Când s-a aruncat ancora și ni s-a spus „ne vedem la mal, la plajă”, eu m-am echipat și am sărit frumos și încrezător în apă, cum fac de atâția ani la bazin. Mare mi-a fost surprinderea când am băgat capul în apă și am privit în jos. Mi s-a tăiat respirația. Sub mine era hăul și nicidecum nisipul de la malul mării cu care eram eu obișnuită de când eram mică. M-am speriat tare, TARE DE TOT însă mi-a fost rușine să urc din nou pe velier. Am tras aer în piept și privind spre mal am început să înot cu frica de peștele care mă apucă de picior și de iminentul înec. Nu știu cum am înotat, știu doar că atunci când am ajuns pe mal m-am simțit norocoasă, cu frica-n sân dar salvată de la înec…

Am auzit apoi termenul de snorkeling: „ții un furtun în gură, îți pui labe de înot și plutești sau înoți ușor în timp ce privești flora și fauna mării”, mi s-a explicat. Mi-am spus că trebuie să fii nebun să faci așa ceva. Ajutată de doi dintre cei care se aflau pe același velier cu mine, unul de o parte și celălalt de cealaltă parte, „asistată” din toate părțile pentru că îmi era frică de abia mai puteam să respir, am băgat capul în apă, am numărat până la 5 și am deschis ochii. Uau, în fața mea se deschidea un post TV la care urmăream pești mulți și colorați, arici de mare, vegetație colorată și bogată. Parcă eram într-un acvariu drăguț de la zoo, eu, peștii și nemărginita mare. Contrar a ceea ce mă așteptam, nici nu m-am înecat, nici nu m-a apucat ceva de picior și nici nu am murit…ba din contră! am supraviețuit și chiar cu o amintire foarte plăcută și mai aproape de momentul în care fac cunoștință cu teama mea de a pierde controlul, căci asta era teama pe care nici măcar nu o conștientizam încă.

În cele 7 zile cât a durat vacanța nu am avut curaj să mă mai arunc în mare sau să înot până la mal și nici să explorez adâncurile. M-am urcat în dinghi, bărcuța mică cu motor care mă ducea în siguranță pe uscat, însă amintirea senzației de abandonare și lipsa parțială de control m-au făcut ca și anul următor să zic da atunci când am fost întrebată dacă mai vreau să merg cu velierul, de data aceasta în Grecia. Rămăsesem cu amintirea plăcuta a unei vacanțe altfel la mare, diferită de cele pe care le știam încă de mică: cazare la hotel, bronzat pe șezlong, înot pe lângă malul mării și înapoi la hotel. În plus, locul pe barcă costase în jur de 1500 lei pentru 7 zile cu mic dejun și prânz incluse. Experiența în sine costase mult mai puțin decât în varianta hotel la mare, iar trăirile, conexiunea care s-a creat între noi, precum și senzația de libertate pe care mi-a creat-o apa și snorkeling-ul, m-au cucerit.

Frica de vânt

În iulie 2016, am plecat în Grecia. Aici am învățat să iubesc vântul. Skipper-ul velierului mi-a explicat că vântul umfla velele, că datorită lui barca se deplasează, că dacă îți dai voie îl poți simți și astfel îți dai seama de unde bate și dacă știi de unde bate știi cum să navighezi. Am aflat care este timona, am auzit și reținut cuvinte noi precum parama, ghiu, catarg, noduri, am aflat că acostăm și nu parcăm :),că ambarcațiunea are tribord și babord. Venisem după mine cu multe eșarfe, obișnuita de mama să-mi protejez capul de vânt, el fiind cel care „face ca oamenii să răcească, să facă sinuzită și chiar să paralizeze”, în accepțiunea mamei mele. Pe barcă am aflat că el este prietenul marinarilor și al celor cărora le place să exploreze nemărginirea apelor.

În noaptea în care am stat la ancoră într-un mic golfuleț grecesc, pe 11 iulie 2016, am adormit sub clar de lună, sub randa (vela mare a bărcii), după ce am văzut Calea Lactee – alba, mare, impunătoare, am văzut carul mic și carul mare – atât de aproape încât aveam senzația că le pot prinde cu mâna. Atunci cred că m-am decis să navighez, cel puțin prin teama mea de lipsa de control.

În camera de pe Andrew pe care o vedeți în imaginea de sus, am cu mine un caiet de idei, scoici de pe mal și acest jurnal. Ne reauzim în episodul 3 din această serie, mă strigă băieții la masă și apoi să preiau ștafeta la „carturi”.

Adaugati comentariu