Cum am ajuns pe velierul Andrew să desenez #ARCpesteAtlantic – ep. 3

Atât de tare m-au afectat trăirile și experiențele acelor 2 călătorii pe mare încât am decis să nu mă opresc doar la a merge 1 dată pe an într-o „vacanță altfel”. Din toamna anului 2016 luasem decizia ca Mălin să meargă la antrenamente cu velele pe Lacul Morii. ÎI plăcea, începuse să se descurce, așa că în primăvara acestui an, 2017, am decis să merg și eu cu o bărcuță mai mare, la antrenamente pe același lac. Dorința de a face ce Mălin făcea deja, dar na, eu nu aveam timp, a coincis și cu o întrebare a fiului meu. În timp ce am încercat să mă urc pe bicicletă după 30 de ani de când pedalasem ultima oară, Mălin m-a întrebat:

Mami, dar tu de ce nu știi să faci nimic din ceea ce știu eu să fac?!

Vezi tu, i-am răspuns, în ultimii ani mami s-a ocupat de tine, ca tu să înveți să faci diverse activități.

În stilul lui caracteristic, din categoria #mălinisme, a răspuns:

Mami, eu mă ocup de mine mult mai bine decât o faci tu, eu zic că de acum înainte să te ocupi și de tine!

Am zâmbit mai mult tâmp, mirată de răspuns. Din nou nu îmi mai dădeam seama care dintre noi studiase psihologia și înțelegea ce înseamnă „timpul de calitate cu tine”. Așa că, pentru a petrece „timp de calitate cu mine” și „timp de calitate cu el”, am început să navigăm împreună.

Ușor a venit vara și prima ieșire pe mare. De data aceasta am exersat acostarea la cheu și la alte câteva manevre noi, microbul a început să se instaleze, iar pe 1 august 2017 eram în cantonament de sailing la Mangalia, eu și 6 copii 🙂 Cu 1 an înainte, admiram copiii și adulții care navigau de ziua marinei la Mangalia. Mi s-a părut senzațional, însă de neatins pentru mine sau Mălin la acea vreme. Un an mai târziu exersam fix ceea ce mi se părea complicat și imposibil 🙂

Am petrecut 10 zile într-o simplitate și libertate ce au devenit reper. Cazați la marina militară, dormeam cu toții într-o singură cameră cu multe paturi suprapuse și mâncam la popotă, mâncare gătită marinarilor la cantină. Am navigat ore bune, singură cu gândurile mele. Mă simțeam liberă și eliberată, nimic nu mai conta, nimic nu mai avea valoare mai mare. Mă auzeam pe mine și vocea antrenorului din când în când. „Volta!” „Umflă vela!” „Flutură vela!” „Ai grijă la ampanare!” Apogeul a fost când am navigat cu Mălin pe un fusion, eu trăgeam de randă (vela mare, din pupa bărcii), iar el de foc (vela mica, din prova bărcii). Noi doi și apa, noi doi și vântul, noi doi și liniștea, o senzație pe care nu o s-o uit niciodată și pe care îmi doresc să o retrăiesc la infinit de acum înainte. O experiență care mi-a umplut sufletul de simplitate și respect pentru profesia de marinar și mi-am cunoscut profesorul.

Cu o seară înainte să defilăm în portul de la Mangalia, plecând în căutarea unor haine adecvate pentru a sta pe apă și în frig, am ajuns în marină, la Limanu. La singura masă ocupată, erau 2 domni și o doamnă. Unul dintre ei cunoscutul Ovidiu Drugan (necunoscut pentru mine la acea vreme), fiul lui Sorin Drugan, mare navigator, și primul român care a pus bazele unei școli de navigație în privat. Lângă el, soția și Florin Olteanu – skipper din echipa lui. Florin îmi împrumutase neoprenul lui, în care am „înotat” pentru că era cu câteva numere mai mare decât măsura mea dar m-a ajutat enorm de mult să pot sta confortabil udă de la valuri, defilând alte câteva ore bune pe mare. La înapoierea costumului de neopren, l-am întrebat cu ce ocupă. Mi-a răspuns că predă la Școala Set Sail, o școală pentru obținerea permisului de skipper. Am reținut că în data de 12 septembrie începe o nouă serie așa că am decis că este momentul să nu mai aștept după alții pentru a naviga, ci să îmi iau propriu brevet de skipper pentru a naviga oricând doresc și mai ales cu cine doresc.

Școala de Sailing a fost școala de la care n-am chiulit, pe zi ce trecea cochetam mai mult cu ideea de a reuși în timp scurt să duc și pe alții cu velierul în acest tip de experiență. Aflasem în cantonament că erau și alți skipperi care organizau sau își făceau așa vacanțe, nu era ceva de neatins.

„De neatins” pentru mine este orice nu cunosc sau despre care încă nu am auzit și cum nu sunt o împătimită a navigării pe google, ci a navigării printre întâlniri și experiențe, trăiesc să spunem destul de „în lumea mea”. Desigur asta îmi permite, fără să îmi propun să-mi păstrez acea naivitate specifică copiilor care acum află pentru prima dată ce oamenii mari știu deja… acea naivitate care îmi permite să mă bucur din tot sufletul de fiecare dată când descopăr sau să trăiesc ceva nou. Cum în ultimii ani am auzit și văzut numai autism, vă dați seama cum putea părea în mintea mea ideea de a ști să faci sailing pe mare, cel puțin extraterestră 🙂

La prima oră predată chiar de Ovidiu Drugan, ne-a povestit despre încercarea la care vrea să se supună traversând Atlanticul în noiembrie – decembrie. Părea un olimpian care trece printr-o încercare și ca orice mit mă făcea să mă simt parte din el. Fără să stau pe gânduri în pauză m-am oprit fix lângă Ovidiu și l-am întrebat dacă cumva pe velierul pe care merge el nu au nevoie de cineva care să facă cafeaua..:)) Mi-a zâmbit și mi-a promis că o să vorbesc cu proprietarul ambarcațiunii, un Oceanis de 38 picioare. Răspunsul nu a venit repede, ci după aproape 2 săptămâni, timp în care eu îi zâmbeam ori de câte ori ne vedeam la curs și puneam aceeași întrebare „nu aveți nevoie de cineva care să vă facă cafeaua?” alternată cu „Ai reușit să întrebi?” Când răspunsul a venit suna astfel:

Am două vești, una care poată fi foarte bună și una mai puțin bună. Vestea mai puțin bună este că la noi pe velier nu mai poate merge încă cineva pentru că avem doar 3 cabine, însă, mai traversează Atlanticul încă o ambarcațiune mai mare ca a noastră care mai are un loc liber la bord.

Și mi-a dat numărul de telefon al skipper-ului, adică skippi nostru, Adrian de pe Andrew 🙂 Mi-a luat câteva zile până l-am sunat, nu mă simțeam suficient de pregătită să-i conving că eu sunt aceea pe care o așteptau în echipă. Până la urmă, în afară de dorința de a fi acolo și nebunia mea, ce m-ar mai fi validat ca fiind persoana potrivită care să reziste aproape 21 zile alături de alți oameni necunoscuți pe câțiva mp?! Mâncând hrană uscată și văzând doar apa… În plus, nu prea eram ajutată și sprijinită în ideea mea nici de prieteni, nici de colegii de la școala de sailing, ca să nu mai vorbim de instructori. Singurul care mă sprijinise era Ovidiu Drugan, restul, în fața cărora îmi transmiteam entuziasmul de a traversa Atlanticul, în cadrul regatei ARC, alături de alte aproape 300 veliere, cam toți îmi spuneau: că nu am experiență, că ar trebui să mai aștept sau mă întrebau cum de am curaj?

Ești sigură că vrei să faci asta? Valurile sunt de 3, 4 m, nu are nicio treabă cu ce ai mai văzut… greutatea cea mai mare va fi aceea psihologică: să poți rezista cu alți 6 colegi, pe câțiva mp… o să apară tensiuni, o să se ivească certuri, nu știi nici măcar dacă ai rău de mare! Nu vine nimeni acolo să te aducă la mal dacă îți este rău sau dacă nu te acomodezi, acolo rămâi până în Caraibe. Și cum te duci așa, fără să cunoști pe nimeni?!

În tot acest timp și ei și-au făcut temele și asta aveam să aflu în ziua în care am decis să sun, într-o duminică. Conversația a fost de fapt un interviu destul de dur la care am fost supusă și în care skippi încerca să distingă vulnerabilitățile mele și să vadă dacă cedez la întrebări și condiții: „Urmează să vezi doar apa, apă multă timp de 3 săptămâni. Suntem 5 bărbați în echipă, dar asta nu înseamnă că te vom menaja, speli puntea cu noi, gătești, speli vase, faci carturi din 4 in 4 ore.” Orice încerca să-mi spună, eu răspundeam cu aceeași îndârjire pentru a-l convinge că este fix ce căutam, fix ce mi se potrivea, fix ce îmi doream parcă de o viață. Mare mi-a fost mirarea când mi-a spus:

Proprietarul ambarcațiunii dorește să doneze suma pe care tu trebuie să o plătești către asociație, pentru copiii cu autism. Am văzut că asta este ocupația ta, ajuți copiii cu autism! Bineînțeles, a continuat skippi, asta dacă o să fie ok pentru tine și dacă o să fii acceptată în echipă.

La auzul acestor cuvinte am zis doar atât în mintea mea, „e scris să fiu acolo, voi fi acolo!” Și, cu siguranță voi face echipă cu ceilalți, dar ei nu știu încă și încă se îndoiesc, însă eu nu, eu știu 100% că voi fi acolo, în echipă cu ei, pe ocean.”

Iar pentru a vedea dacă putem face echipă, ar fi extraordinar dacă te-ai alătura cât de curând. În acest moment noi suntem în Marea Mediterană, ne îndreptăm către Almeria, suntem 3 dintre noi la bord, eu, Aurelian proprietarul și Răzvan, iar în Alimera se alătură Daniel, Sorin și Alina. Tu, cum stai cu timpul? Când poți veni?

Eu răspund repede ca să nu mai poată spune altceva: Stau foarte bine cu timpul, duminica sunt unde sunteți voi. Așa că duminică dimineața devreme am aterizat în Malaga, oraș pe coasta Spaniei.

Surprinzător a fost că în această 1 săptămână de când am dat telefonul lui skippi și până am plecat primul care m-a încurajat a fost Mălin: „Bravo mami! Ești sigură că poți să faci asta?!” Am răspuns: „Nu, dar pot afla doar dacă încerc.” Mi-a răspuns: „Ai și tu dreptate mami, așa este, doar dacă încerci poți afla!”
Colegii din Help Autism m-au îmbrățișat, m-au susținut și m-au rugat să stau liniștită cât voi lipsi pentru că se ocupă ca totul să fie ok în lipsa mea.

M-am trezit astfel nu doar că vreau să-mi testez limitele, că vreau să predau controlul și să fac doar ce mi se spune, că vreau să ascult fără să întreb prea multe, dar că, făcând ceea ce îmi doresc și îmi place reușesc și să colectez fonduri pentru copiii mei dragi cu autism. Se zice că atunci când faci bine, primești bine – nimic mai adevărat: ajunsă pe velier, aflu că toți membrii echipajului doresc să se implice în campania de strângere de fonduri și împreună să donăm mile și să facem fundraising, să desenăm un #ARCpesteAtlantic atât pentru noi cât și pentru copiii cu autism.

Plec acum spre aeroport, este al doilea drum pe care îl fac spre casa noastră – Andrew, iar de data aceasta îl fac pentru a lua startul în traversada ARC. Ne reauzim la finish line dar vă rog. nu ne lăsați singuri pe ape, fiți alături de noi. Fiecare milă cumpărată este un impuls într-o pustietate albastră dar cu o libertate nemărginită. Așa cum mi-ar plăcea să se simtă și părinții copiilor cu autism – liberi de griji!

IMG-20171119-WA0068-1024x768

Adaugati comentariu