Mirajul Atlanticului

micu

Mirajul Atlanticului există. Mii de ani, europenii au considerat că limita vestică a continentului (ceea ce astăzi numim țărmul european al Atlanticului) reprezintă sfârșitul lumii. Trecerea acestei bariere a fost posibilă datorită unor temerari navigatori, de la Erik cel Roșu la Cristofor Columb.

Chiar dacă, în timp, civilizația americană și legăturile dintre cele două maluri ale Atlanticului s-au dezvoltat constant, această fâșie de apă a reprezentat mereu un obstacol. Iar omenirea a sărbătorit fiecare nouă depășire a acestuia, de la cursele regulate ale transatlanticelor cu pasageri la primul cablu telegrafic, sau de la primul zbor neîntrerupt între Europa și America la rețelele de date actuale.

Firesc, mereu au existat unii care au considerat Atlanticul o provocare și au dorit să-l învingă, să-l treacă altfel. De la curse de viteză la curse solitare, sau de la ambarcațiuni sofisticate la obiecte plutitoare neconvenționale, imaginația umană pare că nu are limite în fața acestui obstacol dintre continente. Iar viitorul ne va arăta cu siguranță noi idei de traversare.

Fără îndoială, o asemenea încercare reprezintă atingerea unei culmi de curaj, de măiestrie a navigației, de rezistență fizică și psihică. Iar aceste calități sunt recunoscute și respectate peste tot în lume. Din păcate, datorită distanței față de țărmul Atlanticului, perioadei de aproape 50 de ani de izolare și, trebuie să recunoaștem, lipsei de tradiție nautică, puțini români s-au gândit să traverseze Oceanul navigând și foarte puțini au și realizat acest vis.

Dar ultimele luni au fost spectaculoase, câțiva conaționali de-ai noștri reușind traversări memorabile. În primul rând, este vorba despre acei nebuni frumoși care s-au încumetat ca, pentru o cauză nobilă, să treacă Atlanticul vâslind. Dacă ne gândim că mulți dintre români nu au vâslit mai mult de câteva minute pe vreun lac, aventura celor 4, care au vâslit continuu 38 de zile (stabilind și un record la categoria lor, fiind mai rapizi cu aproape 6 zile față de precedentul timp) reprezintă o încercare titanică, care dovedește că limitele umane sunt aproape imposibil de imaginat.

Apoi, la o altă competiție transatlantică deja tradițională, cu scop umanitar – ARC (inițiată de un român stabilit în Anglia) – am avut două echipaje românești înscrise, dintre care unul sub pavilion olandez. Ambele au terminat competiția, iar echipajul sub pavilion românesc a și câștigat la categoria din care făcea parte.

Iată exemple care ne arată că se poate și că pasiunea pentru navigație poate învinge limitele. Sunt povești reale, care contribuie la dezvoltarea fenomenului nautic de agrement printre români.

Adaugati comentariu