Domnul Dan Radu privește peste întinderi de apă, simte valurile și balansul punții sub picioare de peste jumătate de secol. S-a urcat pe bărci mici, sportive în anii 70, a făcut performanță, a pus umărul la fondarea unei baze nautice, a participat la aventuri pe apă, la expediții chiar, s-a format ca ofițer maritim și a condus în calitate de comandant uriașe nave comerciale și iată că nu a pus binoclul în cui și harta în sertar nici astăzi. Acum câteva zile îmi povestea senin cum mica navă pe care o comandă acum în Marea Nordului a fost nevoită să iasă în mare pe forța 10 Beaufort.
Un om cu un palmares de navigație greu de egalat, deosebit de jovial, care deși conștient de câte a realizat este modest și dispus să împărtășească din poveștile sale de pe mări. Sunt fascinante episoadele pe care le-a traversat la bordul feluritelor bărci și nave.
Ne-a oferit și nouă în textul de mai jos câteva fragmente din această aventură, îi suntem recunoscători pentru asta!
Cum ați luat legătura prima dată cu bărcile?
Hai să îți spun cum am început, vorbim despre anii 72-73, să îți spun cum a apărut pasiunea mea pentru yachting. Mie apa mi-a plăcut de mic, sunt originar din Hârșova, taică-meu a fost marinar, la început la bacul de la Giurgeni Vadu Oii, apoi nostrom la Navrom Constanța.
Când am intrat la școală ne mutaserăm deja în Constanța. Îl vizitam la bord, pe atunci navele din flota românească veneau în țară, mergeam cu mama la el la navă, nu întotdeauna la Constanța, uneori la Galați sau la Tulcea.
El a lucrat pe cargouri 4500-4800 TDW și mi-a rămas în cap ce mi-a spus de mic: dacă vrei să înveți meserie, marinărie adevărată, du-te la cargouri.
Cândva prin clasa a opta a venit la mine Agopian, un coleg de școală și m-a chemat să merg cu el să îl ajut cu ceva la o barcă la Clubul Știința al Institutului Pedagogic.
Administrator era Nea Zahei și auzind el că noi vrem să ne plimbăm cu barca, ne-a dat mai întâi niște mături și ne-a pus să facem curat în hangar. Apoi ne-a dat o barcă pe care o promisese de la început colegului meu și ne-a spus să o curățăm și să-o aranjăm.
Am început să mă duc pe acolo zilnic.
Văzând că mă țin de treabă, într-un final mi-a dat și mie o barcă, un Finn. Eram deja în primul an de liceu.
Am început antrenamentele cu Nea Giuliano care era profesor de sport la Institutul Pedagogic și ne-am plimbat cu yola, am făcut o minimă instruire inițială. Apoi în cadrul antrenamentelor a început să se implice și Nea Calcan.
Văzând că sunt serios, m-au remarcat și ceilalți, printre care și antrenorul Alexandru Ion sau Sandu Mortu” cum era numit și m-au trecut pe clasa FD. Am reușit să câștig Campionatul de Juniori mici la doi ani după ce m-am apucat. Am practicat intensiv yachtingul și am obținut rezultate bune, împreună cu alți câțiva sportivi de la club.
Cel puțin patru dintre noi, din acest nucleu, am mers mai departe la Institutul de Marină și acolo tot cu Nea Nicu Calcan antrenor. Am făcut performanță în perioada aceea pentru Institutul de Marină.
A fost frumos, era în funcție Contraamiralul Ion Ștefan care era mare pasionat de yachting și a susținut dezvoltarea acelei baze de la Palazu.
Așadar cât timp am fost în facultate am activat ca sportiv la Clubul Institutului de Marină.
Care a fost etapa următoare?
Am terminat facultatea, eram proaspăt Ofițer III în marina civilă.
Navrom-ul era împărțit pe secții: secția întâia- cargouri, a doua erau navele mai mari, de 7800 care mergeau spre Sud, spre Japonia iar secția a treia petroliere și mineraliere mari.
Șef la secția a treia era Călin Marinescu sau Shogunul, cum era poreclit.
Mă cunoștea. M-a abordat spunându-mi că se gândește să facă un club de yachting și voia să mă angajeze sub el la secția petroliere ca să putem lucra împreună. Eu nu am vrut inițial, eram hotărât să merg la cargouri, unde fusesem deja angajat la recomandarea lui taică-meu, nostrom vechi în Navrom.
Din echipa care urma să participe la înființarea clubului mai făcea parte și Beizadea Haralambie pe care îl cunoșteam, fusese îndrumătorul meu la proiectul de diplomă. Un proiect greu, despre stabilitatea unui catamaran, am făcut și o machetă, a fost complicat față de alți colegi care își aleseseră ceva legat de meteorologie și finalizaseră în câteva zile.
Când se întâmpla asta?
În 1982 am terminat eu, deci prin 1983.
În 1981 am fost plecat să fac cadeția cu nava-școală Neptun.
Era o navă comercială destul de mare, navă în toată regula dar care avea două punți de comandă, una reală și una pentru studenți. Erau mai multe mese cu hărți pe care aveai cele trebuitoare, un creion, compas, radieră, echer. Instructorul meu a fost Comandantul Beziris, un om de o mare capacitate. Mă mândresc că am participat și eu la una dintre cărțile lui prin faptul că l-am ajutat cu corectura.
Am plecat cu nava din Constanța, primul port unde trebuia să ajungem era Casablanca. Ajunși acolo, am ieșit și noi în bazar dar nu aveam bani. Pe atunci era problematic cu banii, salariile erau mici și se plăteau în țară iar acele diurne în valută erau de tot râsul, ofițerii aveau 1,55 dolari pe zi, comandantul 2 dolari pe zi, marinarii sub un dolar.
Aflasem că se vând foarte bine tricourile de marinar cu dungi și aveam fiecare dintre noi patru cinci bucăți. Am vândut toate tricourile, am păstrat unul singur pentru toți pe care l-am împărțit. L-am tăiat bucăți și am cusut doar un petic mic care să se vadă la gât de sub bluză.
Așa am reușit să facem și noi rost de ceva bănuți și am cumpărat blugi și mohair pentru acasă.
A fost un voiaj frumos, după Casablanca a urmat Londra, apoi Rochester pe Tamisa, pe urmă am ajuns la Hamburg.
În porturile acestea aveați de încărcat și descărcat?
Da, sigur, nava era activă.
Singurul suvenir pe care mi l-am permis a fost un creion supradimensionat, lung, cu poze din Hamburg pe el.
Am plecat din Hamburg și ne-am oprit la Leixões în Portugalia, am încărcat plută și am descărcat la Trabzon, în Turcia, în Marea Neagră.
De când am plecat până ne-am întors au fost exact trei luni, exact perioada noastră de practică.
Apoi a urmat etapa cu baza nautică?
Da, am satisfacția că am fost unul dintre cei care a bătut primii țăruși pentru construirea bazei nautice Navrom de pe malul Lacului Siutghiol.
Marinescu m-a însărcinat de organizarea clubului. M-a transferat la secția a treia și m-a dat pe o navă aflată în șantier în reparații. Oficial eram încadrat acolo dar de fapt munceam la baza nautică, la club.
Am început să selecționez sportivi.
La un moment dat m-a trimis la București să iau niște bărci, niște optimiști cu un tractor cu remorcă procurat din port. Am făcut o grămadă de timp pe drum și m-a zgâlțăit de mai bine mă bătea cineva, de atunci mi-am spus că nu mai urc niciodată în tractor.
Ne-au dat niște bărci din fibră foarte grele și nepotrivite dar ce să facem? Am început cu acelea. Ușor, ușor am alcătuit un lot de copiii și chiar amobținut rezultate destul de bune. Pe urmă am adus niște containere în care am făcut birouri, ne-a adus o barcă cu motor de la o navă și ne foloseam de ea ca să supraveghem antrenamentele.
Au început apoi să vină copiii de la Liceul de Marină să facă practică acolo, era frumos.
Eu însă după un timp am început să scârțâi pentru că nu prea mă descurcam bine cu salariul pe care îl luam pe nava în șantier, voiam să plec pe mare.
Marinescu m-a întrebat pe cine punem în loc. Eu mă pregătisem, discutasem cu Sandu Mortu să vină în locul meu de la Știința.
Nea Sandu a făcut treabă bună apoi la baza Navrom.
Ei au continuat să dezvolte baza nautică iar eu am început să navig, am rămas la mineraliere, am mers ofițer III, ofițer II, apoi comandant secund.
Și acum ajungem la Expediția Dacia?
Da. Exact în 1990, citesc pe prima pagina din Cuget Liber, ziarul local din Constanța că se caută navigator pentru expediția Dacia care era descrisă apoi în câteva rânduri.
Visul meu a fost să fac traversada Atlanticului solitar, cu vele. Nu s-a putut și acum, iată anunțul acesta. Am rămas blocat, m-a impresionat foarte tare.
Am mers în Portul Tomis, am dat de băieții din echipaj care erau acolo, inclusiv Emil Braharu, conducătorul expediției. După discuții, am bătut palma cu ei, am fost de acord să mă angajez, să mă alătur acestei expediții.
Ne-au făcut transferul la o întreprindere în Iași, astfel încât salariul să meargă înainte. Eu eram căsătorit, aveam un copil mic, probleme cu soția că nu prea voia să plec și mi se pare firesc, îi lăsam așa, puțin cam în aer. Dar am zis că am această oportunitate, venea peste vechea mea dorință cu Atlanticul, așa că am mers înainte.
Echipajul era complet, inițial. Cel care ocupa postul meu, după ce a făcut deplasarea de la Dunăre până în Portul Tomis, din anumite motive de el știute, s-a retras. S-au văzut descoperiți pe un post esențial, adică fără cineva care cunoaște navigație.
Toți erau foarte buni profesioniști, dar în domenile lor, mai puțin navigația. De aceea au dat acel anunț, pentru că ei erau pe picior de plecare și lipsea o piesă importantă.
Înainte de a porni am făcut totuși o testare, am vrut și eu puțin să văd cum se mișcă așa zisa bărcuță, care de fapt era un colos de fier de 70 de tone. Am constatat că manevra foarte greu, atât cu vele cât și cu motor dar intrasem în horă, nu mai era loc de întors.
Am rezolvat cu formalitățile, apoi poze și am plecat. Nu mai țin minte ziua, am plecat către Istanbul.
Am întrebat: ”măi Nea Emile, avem suficient combustibil?” ”Avem, zice, ajungem cu ăsta până în America.” Am propus să fac niște sonde, să văd ce avem. Când colo, n-aveau sonde, n-aveau nimic.
Norocul nostru a fost că vremea a fost bună. Am pornit-o pe coasta Bulgariei sau direct, în 185 drum, nu mai țin minte. Știam drumul ăsta, îl făcusem de nenumărate ori. Am ajuns la strămtoare, am intrat pe timp de zi. Ca să facem reclamă pe Strâmtoarea Bosfor, am ridicat focul, pe care scria Dacia.
Deplasarea s-a făcut practic cu mașina, pentru că pe acest trimaran, fiind foarte greu, puteai folosi forța vântului, puteai să te ajuți, doar când îl aveai înapoia traversului.
Velele alea erau așa, de frumusețe. Viteza medie a fost 3 noduri.
Colegii mei, am aflat după aia, se bucuraseră să mă ia în echipaj și pentru că nu eram mare de statură. Mă băgau de multe ori în spațiul strâmt de lângă și de sub acel motor de tractor care necesita diferite intervenții. Ei fiind mai mari, nu încăpeau.
Nu mai spun și că mi-au repartizat cușeta chiar de lângă motor, la început a fost un chin pentru mine.
Gândește-te că veneam de la o navă de 65.000 tone, unde numai biroul era cât sufrageria mea de acasă de acum, nu mai vorbesc de restul condițiilor de masă și altele.
Cel mai mare chin al meu era să fac de mâncare când ne venea rândul la șase zile. În viața mea sportul numit gătit nu prea s-a lipit. M-au mai ajutat ei să fac acolo o mămăligă, o supă, ceva. Altfel, făceam ouă fierte și gata. Da, a fost greu în prima perioadă, porneam de la un nivel și ajunsesem aici.
Am intrat bine în Bosfor, știam regulile pe acolo, am intrat în contact cu pilotajul, cu port control, am parcurs cu bine strâmtoarea și am intrat la Ataköy Marina, o marină mare. Și hai, Dane, intră acolo, fă manevră.
Ne-au îndrumat către unde să intrăm, unde să acostăm. Un loc foarte strâmt între două super-yachturi. Mi-am zis: dacă poconești unul d’ăsta, trei generații nu poți să plătești, să văd cum faci manevra.
Am reușit, m-am băgat la milimetru printre cele două bijuterii.
Ați beneficiat de susținere?
În afară de Dacia Pitești și de alte întreprinderi de la Iași, după ce am plecat, foarte mult ne-a susținut Navromul. În primul rând am primit cu toții carnete de marinar, eram prinși în sistem ca navigatori, asta ne-a ajutat mult în problema vizelor pentru că nu aveam viză în nicio țară.
Apoi, în fiecare port ne aștepta agentul Navromului care aranja pentru noi tot ce trebuia ca formalități.
Vreau să menționez că turcii nu ne-au taxat pentru zilele cât am stat acolo. Au apreciat că suntem prima navă de acest fel, primul velier care vizitează Turcia după revoluție și nu ne-au luat bani, am fost foarte bine primiți.
Când să plecăm, am verificat și nu stăteam bine cu motorina. Norocul nostru că la ieșirea din Atakoy era în apropiere un Ro-Ro românesc pe care aveam o cunoștință. De fapt n-a fost navă pe care să o întâlnesc, să nu cunosc pe cineva pe ea.
Dar noi am avut și susținerea oficială, Navromul trimisese o telegramă către toate navele cerându-le să ne asiste cu tot ce aveam nevoie.
De-a lungul călătoriei, cum vedeam o navă românească, cum o opream, ne dădeau motorină și mâncare. A fost marele nostru noroc, astfel am putut ajunge în Las Palmas, Insulele Canare. Fără motorina primită de la navele comerciale românești, nu am fi reușit, sau poate am fi reușit, cu niște costuri foarte mari.
Deci ați ieșit din Atakoy…
Da, am luat motorină, ne-au dat niște butoaie, le-am pus pe punte și ne-am continuat drumul. Am trecut de Dardanele și ne-am îndreptat spre greci. Am oprit la Gythion.
Acolo Braharu s-a apucat să mai mărească velele. Am stat vreo lună pentru că în acea perioadă era un vânt foarte puternic dinspre vest și cu motorul nostru slab nu puteam înainta.
Am avut câteva tentative și în loc să mergem spre Italia, noi mergeam spre Libia lui Gaddafi.
Într-un final am reușit să pornim către Sicilia. S-a stricat vremea și de la Pasero, în drum spre Palermo, am fost nevoiți să intrăm la dăpost într-un port mic, Licata.
Aveaţi hărţi, cărţi pilot, ceva? După ce navigaţi?
Aveam hărţi, da. Eu ştiam drumul ăsta pe de rost, nu aveam nevoie nici de hărți. La un moment dat am primit și un receiver satelit.
Era prima dată când navele comerciale aveau poziția punctului prin satelit. Dar mergea destul de greu, îți venea o șteluță la trei ore. Deci la trei ore reușeam să fac un punct pe hartă.
Dar eu știam Mediterana mai bine decât străzile din Constanța, era suficient să văd o insulă și un far. Plus că foloseam mult sextantul. Cele mai multe poziții astronomice atunci le-am făcut.
Am ajuns apoi la Palermo. Primul lucru a fost să ajungem la Bălcescu să îi curățăm statuia că era plină de găinaț. În apropiere era și a lui Garibaldi, la fel de murdară. Le-am curățat noi pe amândouă până la urmă, ne-au dat și la televizor, la o televiziune locală.
Înspre Gibraltar, pe la trei dimineața, se vedea farul, mă trezește, cred, cineastul, făcea cartul 0−4, mă trezește și îmi spune că avem o problemă, ne-am oprit, nu mai merge barca. Mă gândesc că s-au pus ăștia pe uscat, dar n-avea cum, eram departe. Stânga-dreapta, apă, apă peste tot. Intrasem într-o plasă de pescari și ne-am blocat, pur și simplu.
Am ajuns în Gibraltar, am stat în ancoră o bună bucată de timp acolo. Nu am intrat în port pentru că era foarte scump. Am coborât la mal cu dinghy-ul, la care, dacă îmi aduc bine aminte pusesem motorul meu Veterok. Noaptea vedeam ceea ce părea să fie trafic de alcool și altele dar ne-am văzut de ale noastre, ne-am prefăcut că nu vedem.
După care am plecat spre Las Palmas, dar pentru a putea să ieșim în ocean a trebuit să fac un calcul în așa fel încât să mă folosesc de curent. Curentul de maree era așa puternic, acolo, mai mult de 3 noduri cât mergea motorul nostru, așa încât era neapărat nevoie să ne fie din direcția favorabilă.
Ne-am deplasat apoi spre coasta Marocului. Am avut aici o întâmplare neplăcută care ne putea încheia călătoria.
Am făcut calculele greșit, cu o derivă de 10 grade. Dar deriva a fost mai mare, ne-a dus spre mal. Pe la 4−5 dimineața se lăsase o ceață foarte puternică. Auzeam farul de ceață, cum dădea semnale sonore, și la un moment dat am simțit că am dat cu barca de fundul apei.
M-a pocnit de două, trei ori. Mi-am dat seama că mă îndrept în direcția greșită, am schimbat imediat cât mai era valul, cât mai eram ridicați. Mă ridicam pe val și când mă lăsam pocneam fundul. Am crezut că aici s-a terminat expediția, gata. Dacă ne punem pe uscat, s-a terminat.
Erau valuri mari de hulă. Am întors repede spre vest, cu pupa spre farul de ceață. După ce m-a pocnit de 2-3 ori, am reușit să scăpăm. A fost un moment critic.
Nu v-a avariat nimic?
Nu, am avut noroc, era nisip, nu piatră. După aceea a venit și garda de coastă marocană, au crezut că pescuim, fiind aproape de mal.
O sfeclisem atunci, mă trecuseră toate transpirațiile.
Ne-am îndreptat ușor-ușor spre Las Palmas. Am ajuns cu bine, ni s-au aranjat toate formalitățile.
Și a trebuit să stăm acolo așteptând condiții favorabile. Inițial era vorba să ajungem în Statele Unite, dar după aceea a căzut și au zis că mergem în Sud, în Brazilia. Or, după ce am stat în Las Palmas cât am stat, din diverse motive, eu a trebuit să întrerup călătoria acolo. Deci drumul meu a fost până la Las Palmas. Trecuseră multe luni de zile, vreo 7, începuseră deja problemele acasă cu familia, cu salariul, aveam și niște rate de achitat. Braharu și băieții din echipaj m-au înțeles.
M-am întors cu o navă de la Întreprinderea de Pescuit Oceanic – Ipo, care se întorcea în țară, am vorbit cu comandantul.
Și ei cum au continuat? Au luat pe altcineva în locul dumneavoastră?
Nu, nu au găsit un ofițer, dar cunoștințele de navigație căpătate în perioada asta au fost de ajuns ca să poată traversa Atlanticul. E o navigație simplă plus că i-am învățat cum să folosească dispozitivul prin satelit. Le dădea un punct la trei ore și s-au descurcat.
Voiam să mai întreb, barca asta, sau cum să o numim, nava de fier. Ați prins vreo furtună cu ea? Ținea la mare?
Ținea, ținea, fără probleme, avea o stabilitate excesivă, așa spunem noi, în calculul de stabilitate a navei. Revine imediat în poziție și în anumite condiții îți rupe ficații, pur și simplu, zdruncină tare.
Am prins furtuni cu ea dar a rezistat foarte bine.
Cu oamenii v-ați înțeles bine?
Da, niște oameni cu bun simț, un echipaj educat, băieți deosebiți, toți, toți.
Apoi ați revenit la navigat, la marina comercială, nu?
Eu n-am renunțat niciodată. Am avut doar o detașare la Iași. Când am venit acasă mi-am luat postul în primire. M-am întors înapoi la Navrom, pe funcție de căpitan secund.
Am stat la Navrom până la sfârșit. După Revoluție am dat de comandant, am ajuns comandant, până prin 96 am fost la flota română.
Pe ce nave mergeați atunci?
Am comandat nave de 65.000 TDW
Astea ce erau? Mineralierele pe voiajele cu Brazilia?
Mineraliere, da. Aveam cu Brazilia și cu India. Goa. De aici luăm noi minereu pentru țară. De la Goa din India și de la Tubarau din Brazilia.
Ceva situații critice?
Au fost multe, am ajuns odată în Pacific în ochiul ciclonului, în zona calmă din mijloc dar au fost multe, trebuie să stau un timp să mi le amintesc.
Și cu bărcile? Aveți barcă la ghiol.
Practicând yachtingul din tinerețe, sigur că a rămas această pasiune.
Nu exista sâmbătă și duminică să nu fac o ieșire, să nu ajung la club.
Mergi pe acolo, vezi ce mai fac oamenii, mai discuți. Și s-a întâmplat, acum ceva ani să vină un neamț acolo cu o barcă cu vele de vânzare. Și am cumpărat-o eu, atâta tot. Nimic ieșit din comun. Numai că nu prea am reușit să mă ocup de ea. Am crezut că o să ies la pensie, o să stau liniștit și uite că n-a fost așa și barca stă acolo și se depune praful pe ea.
Asta este.
Și dumneavoastră conduceți nave pe Marea Nordului în timpul ăsta.
Da, sunt nevoit încă să mai mă dea cu capul de pereți pe aici, că e greu, pe timp de iarnă. Aici cam zgâlțâie, știi?
Comentați?