Arthur știe întotdeauna din ce parte bate vântul. Așa recunoști un yachtman adevărat. Chiar dacă îl trezești în miez de noapte, mai ales dacă îl trezești în miez de noapte, îți va spune ce forță e pe rafală. Să simți barca nu privind pe instrumentele de navigație ci ascultând sunetele, urmărind păsările și norii, fiind în legătură strânsă cu lumea mării, asta înseamnă să fii marinar și mai ales, asta însemnă să fii velist.
Arthur Sahaghian și-a însușit pe deplin acest atât de rar pe la noi spirit al yachtingului, au fost puțini anii din viața lui când nu a fost în preajma vreunei bărci. Am observat la el că este înțelegător cu orice barcă, îi tolerează hachițele sau neputințele însă privește aspru pe cel ce se crede as la cârmă, dar este mediocru, conștient mai mult ca oricine că marea nu suportă impostorii și că jocul acesta poate fi foarte periculos.
Cum te-ai apropiat de bărci prima dată?
„Începutul a fost undeva în clasa a doua când m-am înscris la cercul de navomodelism. Tata vroia să fac electronică dar norocul meu a fost că profesorul de electronică era un neîndemânatic și mi-a găurit cu un spiral de 2 mm degetul mare așa că nu m-am mai dus și am ajuns la navomodele.”
Despre ce an vorbim?
„În 74 spre 75. Au trecut așa vreo doi ani de muncă și dezamăgire pentru că nu obținusem și eu telecomandă pentru modelul meu, treaba cu telecomandă era foarte strictă în perioada ceaușistă. Dezmembrăm jucării chinezești și le luam ectromotoarele pe care le foloseam împreună cu celebra baterie pătrată de 4,5 volți pe care o încercai cu limba.
Linia axială? O mină de pix. Elice? O taiam manual dintr-o tăbliță. În următorul an am participat la o expoziție în care au venit seniori ai navomodelismului cu veliere iar aia a fost o chestie definitorie pentru mine.
La un moment dat am făcut un model al celei mai mari caravele a lui Columb, Santa Maria.
Era o replică fidelă și era funcțională, plutea și nu se răsturna. Odată eram în Parcul Teatrului în bazinul fântânii și niște băieți mi-au luat modelul la țintă cu pietre și sastane, l-au scufundat.
Cândva după aceea, obișnuiam să merg pe malul ghiolului mic și să mă uit la cei care practicau canotaj acolo. Antrenorul de acolo a spus că că nu am mâinile destul de lungi pentru caiac dar m-a întrebat dacă vreau să merg pe schif. Am zis că da, sigur.
Fă-ți singur barca ta sau mai gândește-te!
A venit la mine cu un pumn de cuie de cupru, un ciocan și niște vopsea, mi-a arătat niște bărci vechi de lemn făcute la Reghin și mi-a spus să repar una. M-a ajutat și tata care le-a reparat în plus și motoarele de la șalupe, fiind mecanic.
Eu când am ajuns acolo arătăm ca un cangur cu picioarele mari dezvoltate de la ciclism dar cu umerii și cu mâinile mici.
După trei ani de tras la rame s-au schimbat lucrurile, m-am dezvoltat și în partea superioară. De multe ori, ca antrenament, îi luăm la remorcă pe cei de la yachting, optimiștii care rămâneau fără vânt.
Eram în clasa a șaptea când m-am implicat într-o controversă cu unul dintre băieții de la yachting dacă eu pot să merg pe barca lui și el pe a mea.
El când s-a urcat pe schif, imediat s-a răsturnat dar eu având și norocul unui vânt de pupa la plecare, m-am descurcat foarte bine pe optimistul lui, având exercițiul echilibrului foarte bine format.
Antrenorul de la yachting când a văzut mi-a spus ca de adoua zi să vin la yachting. Asta era în 81, apoi am urcat rapid două trepte, de la optimist am trecut la Cadet.
Pe vremea aia toată flota era așa: bărcile din lemn cu vele de in. Mai udam noi velele să fie mai etanșe dar se deformau.
Mai sus decât Cadetul aveam în bază un Snipe, cu vele de dacron și catarg de aluminiu.”
Cum ai continuat?
„Apoi am intrat la liceu și fiind foarte solicitant, matematică-informatică, nu mi-a lăsat timp pentru altceva și am renunțat la yachting. Dar nu m-am regăsit în acel liceu și la treapta a doua m-am dus la Liceul Navrom.
Am avut rezultate foarte bune în liceu, ca dovadă am primit și repartiție în flotă când am terminat în schimb eu am făcut parte dintr-o generație foarte numeroasă. În treapta întâi ajunseseră clasele de a noua până la litera U. Adică a IX-a U.
Toți aceștia vroiau la Institutul de Marină. La Liceul Navrom în cadrul orelor de sport aveam activități nautice înot,vâslit, yachting. Apoi apare iarăși yachtingul în viața mea în armată.
Din cauza concurenței foarte mari dar și a faptului că au schimbat procedura de examen de admitere în Institutul de Marină, am picat. Imediat după aceea am primit ordin de încorporare și m-au luat în armată la Sulina.
Armata trebuia să o faci în alt județ decât cel în care locuiai. Drept urmare, la Unitatea Militară 2145 de scafandri din Constanța veniseră tot felul de indivizi de peste tot din țară care nu aveau nicio legătură cu apa, unii nici nu știau să înoate. Comandantul unității a cerut o dispensă ca să își poată aduce oameni capabili.
S-a dat un ordin iar cei care au vrut să se înscrie au fost supuși unei testări și unor probe, examen medical etc. Așa am ajuns în această unitate și după șase luni de instrucție am trecut de la scafandri de luptă la scafandri de mare adâncime și am primit repartiție pe nava oceanografică Grigore Antipa.
În anul doi de armată, pentru că Marina făcea doi ani, se organizează Spartachiada, printre altele, la disciplina yachting.
A venit un căpitan și a întrebat care dintre noi a făcut yachting. Am ridicat mâna, m-a pus pe barcă să vadă ce știu și m-a luat în grupul lui.
Ca bărci aveam Staruri cu greementele făcute de Nea Nicu Calcan iar carenele făcute de Jacoppo, adică Iacob Frențescu. Erau bărci lestate, nu te mai temeai că te răstorni.
După antrenamente și după primul concurs deja simțeam că promovasem în elita navei pentru că eu petrecem mai mult timp cu ofițerii decât cu soldații.
Toate astea au durat până când, printr-o gafă a sistemului comunist am fost detașat împreună cu un grup de scafandri la canal unde se tot întâmplau accidente de muncă și trebuia să scoatem diverse din apă, chiar și cadavre.
După armată m-am dus înapoi la Navrom doar că Securitatea trebuia să îți dea un aviz ca să poți pleca. La mine avizul venea greu mai ales că aveam un nume nu prea românesc.
Un inspector mi-a zis să încep să navighez totuși cu o navă care făcea alimbare.
A zis: Te îmbarci, te duci o cursă până la Galați și înapoi, apoi urmează să reparăm nava și apoi îți garantez că îți dau avizul și pleci.
La întoarcere se scufundă vaporul. Este celebrul caz Sadu unde eu am fost unul dintre cei șase supraviețuitori.
Așa a fost startul meu în navigația comercială.”
În ce an a fost cu Sadu?
În 88. Faptul că vaporul s-a scufundat a fost clar vina echipajului, cei de la punte au greșit grav dar faptul că au murit oameni a fost vina Statului Român.
Avuseserăm timp să dăm legături la mal și să punem niște lemne de pe vapor până pe stabilopozi dar nu ne-au lăsat să ne dăm jos. Cei de pe mal care coordonau salvarea nu ne-au lăsat să coborâm. Apoi nava s-a răsturnat și s-a scufundat și dă-i și înoată!
Dar iarna pe mare de forța nouă nu e ca la piscină… Au murit mulți oameni…
Când am trecut pe următorul vapor, colegii erau hotărâți să îmi facă botezul dar comandantul a zis: Băi, știți cine-i ăsta? Ăsta a scăpat de pe Sadu mă! Ăsta e mai botezat ca noi toți la un loc.
Am prins câteva voiaje bune, mergea treaba, lucram motorist. Eram la Secția a Doua, la cargouri mici, făceam nordul Europei, făceam și un Vest Africa dar majoritatea Mediterana.
Am făcut și un voiaj de Olanda în timpul căruia a avut loc revoluția. Am ajuns în țară cu vaporul, apoi am mai plecat o dată și la sfârșitul acelui voiaj m-am transferat la BNR Constanța pe functia tatălui meu care a ieșit la pensie in 1991.
Așa am trecut prin acei ani grei 86-91. Mă întâlneam cu foști colegi și spuneau că se descurcă greu, își găseau cu dificultate să plece în voiaj, se vânduseră vapoarele, dispărea flota Navrom-ului.”
Și cu bărcile ce ai mai făcut?
„BNR avea sediul în Portul Tomis. În fiecare dimineață mă bucuram să mă pot duce pe la bărci să mă uit. Am asistat atunci la apariția ușor-ușor, timidă, a bărcilor construite artizanal de unul și de altul: Culică Nicolae cu barca Bura, făcută de Iacob Frențescu după niște planuri adaptate de Bebe Beizadea după planurile unui Swan.
Apoi Ibadula Șefcai care a făcut Euxin II după același planuri, apoi Bega a lui Bebe Șaraga, Vasile Pascali cu Capricornul, apoi Florică Nedelcu care avea o barcă frumoasă Zefir, apoi barca lui Ion Vatamaniuc care era un om cu o singură mână. Ucrainian din Bucovina, mâna dreaptă retezată și cu mâna stângă a construit barcă asta de 10 m. Apoi Bebe Anunța cu Cozia, apoi Stănei Matei cu Corsarul, Gică Roșu cu Daniela III și cam ăștia erau.
Eu găsisem o barcă pe nume Bolero, o epavă care stătea la poalele Băncii Naționale și pe care scria: ”de vânzare” , scăpase din legături, se lovise de stânci și se scufundase.
Nu aveam un salariu prea mare și când l-am sunat pe om să îl întreb, mi-a spus un preț exorbitant, a spus că barca e făcută după planurile lui Conrad, că fuge bine, la care eu am spus: păi fugea înainte, că acum e găurită. Și ne-am înțeles la preț.
Am învățat meserie pe barca aia și pe banii mei, muncind, spre deosebire de alții care s-au urcat direct pe bărcile clienților, au rupt, au stricat și acum se numesc profesori.
Am lucrat 2 ani să pun la punct barca. Am reparat toate componentele ei și mi-au fost de folos toate experiențele nautice de până atunci, din liceu, din armată, de pe vapor și așa mai departe. La început, de sărăcie, nu aveam motor pe barcă, plecam de la mal, mă întorceam și acostam doar pe vele.
Mi-am dat seama că trebuie să intru și eu în legalitate vizavi de permisul meu. Niște oameni cu foarte multă experiență care ieșiseră în rezervă de la Direcția Hidrografică, formaseră Liga navală. Făceau niște cursuri de timonier de cuter de croazieră.
M-am înscris și astfel am obținut și eu brevet, examenul fiind deosebit de exigent cu bătrâneii aceștia care aveau de pe atunci 70-80 de ani. Amiralul Zamfir, Rang 1 Munteanu, Contraamiralul Ștefan, Amiralul Țigănaș, oameni care pun o mână pe sextant și cu degetul de la mâna cealaltă punctul pe hartă, foarte buni pe meseria lor.
Au urmat Regatele. Marele merit al lui Timofei cu Yacht Clubul Regal Român a fost că a dat startul regatelor în România. Eu l-am cunoscut pe Timofei când căuta să cumpere o barcă. A dat peste Șefcai care i-a vândut Euxin II.
Am început să merg la regate cu Bolero care după ce o reparasem se numea Quasar și pe urmă Arquette. Apoi, după un timp, am vândut-o.
Am cumpărat un alt model de barcă, un Cruitzer, pe care am tăiat-o și am lungit-o. Inițial la 6m avea aproape 2,8m lățime și permitea să fie mai lungă, mai ales că oglinda trăgea apă și nu îmi convenea, am făcut o fustă, am adăugat un metru la carenă.
A ieșit o barcă la vreo 7,10m cu care la la regate rupeam tot. Barcă supravelată, cu un catarg de vreo 9 m, găsisem și un spinnaker.
Avea un derivor briceag pe care eu îl blocasem și îi pusesem o torpilă dintr-o butelie umplută cu plumb pentru că altfel mă răsturnam. Multe regate erau organizate de Marina Militară Romană.”
În ce ani se întâmplau lucrurile astea?
Vorbim acum despre anii 98-99. Nimeni nu putea să conteste cum merg cu barca pentru că eu nu aveam motor dar ăștia, una două, când vedeau că rămân în urmă puneau motorul.
Așa au fost începuturile yachtingului de bărci grele, de larg în România. Noi nu aveam treabă cu clasele Olimpice, cu copiii.
Apoi am mers mai departe în viață, m-am însurat, au apărut copiii, dar nu am renunțat la bărci.
Am găsit o barcă scufundată în lacul Zarguzon. Am chemat un prieten care își deschisese o firmă de construcții și avea o Rabă, m-am băgat în apă, am băgat o șufă pe după barcă și i-am spus să tragă, ori iese ori se rupe. Barca stătuse atât de mult acolo că avea un pom crescut în mijlocul ei. Mi-a luat o săptămână, am frecat într-una la ea să scot mirosul de nămol. M-am apucat iarăși să refac o barcă, ia și cumpără fibră, lemne, stiplex…”
Era mare?
„O barcă de cam 6,5m. Am înmatriculat-o și am numit-o Dauphin. Am apucat să merg două zile cu ea. În a doua zi a venit unul în portul Tomis și m-a întrebat dacă nu o vând. Am răspuns în glumă: zic da, o vând dar acuma plec.
Eram eu cu nevasta și cu încă un cuplu. Am plecat, ne-am plimbat și ne-am întors noaptea. Ăla ne-a așteptat pe mal, că el a venit să cumpere barca. Eu ca să scap de el am scos arma secretă: am spus un preț până la lună dar el s-a gândit puțin și a spus: bine, de acord, așa că am rămas iarăși fără barcă.
Eram în 2001. Și iată că se întâmplă ca Banca Națională filiala Constanța se desființează și eu rămân șomer. A trebuit să mă ocup de familie așa încât chestia cu bărcile a rămas secundară. Făcusem colegiul de tehnică dentară și m-am apucat de făcut dinți într-un laborator.
Dar eu totuși mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fac carieră în marinărie și mă uitam să mă înscriu din nou la facultate.
Dar ca să vezi ce s-a întâmplat în 2004 când am ajuns în portul Belona: a venit un șmecheraș la mine, unul care făcea pe șeful portului și când ne-am certat o dată mi-a aruncat vorba asta: Ce știi tu? Că tu ești dințar. M-am simțit atins și am hotărât să mă duc la facultate, așa că am făcut Universitatea Maritimă Constanța la Navigație.
Am trecut ușor prin facultate, mai ales că decanul de la navigație și alții de pe acolo m-au recunoscut ca fiind de pe Sadu și spuneau că ar trebui să fiu tratat ca un erou.
Plus că eu deja știam foarte multe din lucrurile care se predau acolo.
Proiectul meu de diplomă a fost greementul de tip sloop. Ideea a pornit de la o delegație pe care Universitatea maritimă din Oslo a făcut o la Constanța pentru că se înfrățiseră universitățile, cea din Norvegia cu a noastră iar oaspeții norvegieni s-au interesat de fenomenul yachtingului din România.”
Care au fost etapele următoare?
„Așadar în 2004, Timofei deschisese portul Belona din Eforie sau se străduia să îl deschidă, prin Yacht Clubul Regal Român. În club fuseseră cooptați doi importanți oameni de afaceri care au finanțat investiția.
Timofei mi-a propus să vin în port ca șef al departamentului tehnic, așa că în 2004 prin august am ajuns să lucrez la Eforie. Mare parte din betoane erau turnate, am mai turnat și eu o parte, am mai montat diverse instalații, am făcut tot felul de proiecte și am sudat și executat tot felul de lise, macarale și cavaleți. Domnul Timofei a făcut în anul acela prima regată.
Au apărut și primii clienți ai portului, printre care un francez pe nume Christophe Rule, care avea o barcă Jeanneau Sun Fast 40 ținută vreo 10 ani în Caraibe, după care rămăsese într-o stare foarte proastă.
În port eram eu și Culică, un mare gentleman și un mare yachtman, așa cum puțini a avut România, pilot maritim, șase-șapte limbi străine vorbite, om de rară cultură nautică și nu numai. Împreună l-am asigurat pe francez că ne vom ocupa de barca lui. Am scos-o pe uscat și am lucrat la ea, cred că jumătate de an, recondiționat tot, operă vie, operă moartă, interior, motor, sisteme electrice, sistem de ancoraj,… tot.
Până la urmă barca a fost cumpărată de la francez de omul de afaceri care a devenit de atunci încoace șeful meu.
Imediat după aceea am început să îl duc la regate. Au fost dăți când mergeam doar cu el și cu fiica lui. Îi spuneam că yachtingul nu se rezumă la asta, este un stil de viață. Barca aceea, Sun Fast 40 era o barcă rapidă dar chinuită.
În 2006 am plecat la târg la Genova și acolo a cumpărat o barcă de croazieră, Sun Odissey 54. Eu am preluat barca și am petrecut următoarele 6 luni singur pe ea pe coastele Sardiniei.
Pe lângă montarea unor instalații, eram însărcinat să mă duc cu barca și să descopăr toate locurile interesante, ce e de vizitat și de văzut, de la restaurante la golfuri izolate, astfel încât să îi duc la punct ochit atunci când ar fi urmat să vină cu invitații.
După perioada petrecută în Mediterana am adus Jeanneau-ul 54 în România unde am concurat și în regate cu ea, în ciuda faptului că barca este un cruiser.
Dar șeful meu s-a hotărât să își cumpere o barcă de curse și m-a însărcinat pe mine să găsesc o astfel de barcă. Am găsit un Archambault A40 în La Rochelle, în Franța.
Am mers acolo și am găsit barca pe uscat iar când am spus că vreau să o probez pe apă mi s-a răspuns că nu e atât de simplu, că va trebui să aștept pentru că acolo mareea este foarte mare, undeva la 4 m.
După probe și după ce s-a finalizat cumpărarea, am adus-o pe trailer în România și am armat-o aici în port, la Belona.
Dar am avut un accident și în anul acela nu am putut să merg pe barcă, a alergat altcineva ca skipper.
În 2009 au început regatele din teribilul campionat organizat de Yacht Clubul Regal Român dar pe barca noastră mergeau tot felul de skipperi și tot felul de echipaje, fiecare încerca alte setări astfel încât sezonul acela a fost un fiasco.
În 2010 barca a urcat pe mal de unde a fost vândută iar eu, din momentul acela, m-am dedicat complet yachtingului de croazieră.
De curând a fost vândut și Jeanneau-ul 54 astfel încât acum lucrez din nou la uscat.”
Cum te raportezi la fenomenul nautic din România?
„Sunt adeptul ideii că trebuie să ne bucurăm pentru fiecare barcă ce este adusă în țară, nu să ne apucăm să criticăm de fiecare dată.
Eu pot să spun că sunt omul care a salvat de la stadiul de epavă multe bărci și le-am repus pe apă, ele sunt încă în funcțiune.
Sunt de părere că yachtingul fiind un stil de viață, nu poți să îl practici doar o lună pe an sau o săptămână, sau în weekend.
În momentul în care îți asumi că practici yachting, barca devine casa ta, iar în casă trebuie să fie loc de toată lumea și atunci pe barcă trebuie să vină și soția și copiii, nu se poate altfel.
Societatea românească a distrus ceea ce se cheamă yachting, mai întâi comuniștii prin interzicerea accesului la apă. Cum te apropiai de apă chiar și călare pe o mătură, spuneau: Stai, că tu vrei să fugi!
Iar acum yachtingul se lovește de lipsa posibilităților financiare ca să poți întreține o bărcuță.
Până când își va cumpăra șeful meu o nouă barcă de care să mă ocup, mi-am luat eu această bărcuță. Modelul este Victoire, are 7,5 metri și este desenată de un olandez. Am cumpărat-o din Olanda fără să o văd, am plătit transportul ei și am așteptat-o în țară cu multe emoții iar motorul l-am cumpărat separat, mi-a fost adus în sac.”
„Schimbarea vieților în bine este ideea mea de succes” Carmen Preda – fondatoarea Capsea Yachting
Sunt convins că în parcursul lui, Arthur Sahaghian, în toți anii de nautism, are atâtea întâmplări de pe apă care ar merita povestite încât vom face o continuare a acestei discuții. Interlocutorul meu a fost amabil și a acceptat o nouă întâlnire în viitorul apropiat.
Așa că nu încheiem aici, ci doar luăm o pauză până la următorul episod.
Comentați?