De vorbă cu Gabi Borcea – Pelicanu despre o viață mereu modelată de iubirea pentru apă și bărci. Interviu apărut în ediția nr 62 a revistei YachtExpert.
Dimineață de septembrie în Marina Limanu. Pelicanu stă în capătul pontonului și își bea cafeaua privind spre bărci. Ai spune că acum a nimerit în acest loc pentru prima oară și se minunează cât de frumoase sunt cocile albe în lumina soarelui. Nici măcar când stai de vorbă cu el nu îți devine clar de la început că de fapt mai că aproape jumate din bărcile alea sunt aduse de el în țară, că acea comunitate de veliști este formată și prin consistenta lui contribuție, că a inițiat și șlefuit pasiunea pentru bărci a sute de oameni.
Ce e dom”le mare lucru de povestit? Am vrut de mic să mă plimb cu barca și uite, asta am făcut, pare să spună mereu, atunci când totuși relatează modest și firesc întâmplări de pe mare care pentru mulți ar fi aventuri unice în viață. Mulțumesc, Pelicane, că ne-ai făcut bucuria să ne împărtășești câteva picături din zecile de ani de navigație!
De unde îți spune ție Pelicanul?
Pelicanul e o poreclă din copilărie, nu mai știu nici eu motivul. Sunt mulți oameni care mă întreabă și răspunsul e că în gașca noastră formată atunci, toți avem porecle de animale, unul e Focă, unul Hamsterul și tot așa.
Eu am asimilat-o ca și numele meu. Acum mă și recomand așa. Îmi și place, mi se pare că se potrivește ținând cont de mediul acvatic.
Cum te-ai întâlnit cu bărcile?
M-am întâlnit de mic, pe Herăstrău, ca tot bucureșteanul. Nu am făcut niciodată sport de performanță ci am mers la lac pentru bălăceală, de distracție.
Era un miraj că ajungeai cu barca până în mijlocul lacului, mergeam cu vele, cu vâsle, cu orice. Eram copil, lucrurile astea se întâmplau la sfărșit de anii 80, început de anii 90.
Eu locuiam la 10 minute de mers pe jos de Herăstrău, toate vacanțele de vară acolo le petrecem, în Herăstrău sau Bordei. Erau cluburi de yachting, de canotaj, îi rugam și noi pe antrenori să ne lase să ne plimbăm cu bărcile și ne primeau. La un moment dat ne-am și înscris în club, eu și prietenii mei dar nu ne-am ținut de partea competițională.
Deci ai ajuns pe apă din joacă?
Da, am ajuns din joacă dar apoi pe mine m-a pasionat foarte mult apa și pe urmă, mai târziu, când am descoperit marea, nu am mai vrut altceva.
Când ai descoperit marea?
Sfârșit de anii 90. Fiind pasionat de bărci și de mare, mergeam des prin Portul Tomis, cunoșteam oamenii pe acolo, mai făceam câte o ieșire de o oră cu unul sau cu altul. Prima aventură a fost cu Corsarul, împreună cu niște prieteni pasionați de bărci cu vele l-am închiriat să mergem la Balcic. Asta era prin 2001, cu Nea Matei Skipper și cu echipajul aferent. Tu știi că toate bărcile erau făcute manual, în garaj, pe vremea aia nu exista altceva decât Portul Tomis și acolo erau doar câteva bărci.
Deci ne-am hotărât să îl plătim pe Nea Matei să mergem împreună până la Balcic. Nu prea mai fuseseră mulți, nici Corsarul nu mai fusese, era și pentru Nea Matei tot o aventură, abia aștepta să prindă o ocazie să meargă. A fost foarte frumos, am prins chiar și o vijelie din față. Am avut și cu Sorin Drugan ceva ieșiri cu o barcă tot manufacturată pe care o avea la vremea aia.
Următoarea mare aventură a fost prin 2006-2007 când am adus Al Debaran-ul (yacht clasic din lemn, n.r.) din Suedia. L-am adus traversând Marea Baltică, Marea Nordului și apoi pe Rin, Main, Dunăre. Era târziu, era noiembrie și ar fi fost foarte frig și foarte periculos să venim pe ocean.
Tu aveai deja experiență.
Da, prinsesem deja ceva experiență cu toate ieșirile astea, ba pe aici pe la noi, ba pe la bulgari. Bulgarii au tradiție multă înaintea noastră în ceea ce privește bărcile. La Balcic când am ajuns prima oară era un număr consistent de bărci cu vele. Era frumos, aveau și clasa aceea Conrad a lor cu care făceau regate.
Eu, după ce am fost cu Nea Matei, mi-am făcut prieteni și acolo la Balcic și am început să merg și acolo pe mare. Vara eram aproape în fiecare weekend acolo și ieșeam cu ei pe mare.
Din moment ce noi nu prea aveam bărci, ieșeam cu bulgarii. Mai mergem și la câte o regată, ei aveau și pe vremea aia curse, la noi încă nu se făceau.
În timpul acesta unde locuiai?
Locuiam în București, îmi vedeam normal de viața mea, cu serviciu, business, etc. Dar pe urmă, în weekend-urile de vară stăteam cât mai mult pe la mare. La un moment dat ajunsesem de eram cam toată vara plecat, veneam în mijlocul verii la firmă și spuneam că trebuie să îmi iau concediu. Toată lumea era înnebunită: după ce nu trecusem pe acolo deloc, acum îmi luam și concediu. Concediul bineînțeles, tot la mare, la Balcic sau la Varna, eventual, unde era o regată.
Cum au evoluat lucrurile?
De la vară la vară era din ce în ce mai intens. Adică am ajuns să nu prea mai fac altceva în afară de lucruri legate de bărci din martie până în noiembrie. În tot acest interval, chiar și acum sunt la mare.
Revenind un pic la povestea cu bulgarii, noi acum deja i-am surclasat puțin, aici au venit mult mai multe bărci în ultimii ani.
Ce s-a întâmplat mai departe?
De la bulgari am învățat partea asta cu regatele și ca urmare am început să organizăm concursuri și în România, începând cu 2008. Cu Black Sea International Regatta ne-am gândit să facem un concurs între țări din România în Bulgaria sau invers, pe rând, un an plecarea de la noi și un an de la ei.
Apoi am făcut încă o regată și încă una, așa a ieșit un fel de Campionat al României timp de patru-cinci ani.
Inițial am făcut clase de bărci până în 7 m și bărci peste 7 m ceea ce nu era Ok dar nu aveam sistem de rating. Apoi prin 2010 am introdus sistemul IRC. L-am adus din Franța, a venit un tip și într-o săptămână ne-a învățat. Făceam regatele în Mangalia, am făcut o dată și în Tomis dar nu erau bune condițiile.
Am preferat să facem mai mult în Mangalia, bazinul era generos, orașul aproape, oamenii puteau să își mai cumpere câte ceva sau să meargă la un restaurant.
Fiindcă noi organizăm regate în Mangalia, atunci când s-a inaugurat portul de agrement, am participat la tăierea panglicii împreună cu primarul de atunci și cu domnul Băsescu care era președinte.
Ajungeam la 40-50 de bărci participante, inclusiv multe din Ucraina, ceea ce era destul de mult pe vremea aia și arăta ca o regată zonală a Mării Negre.
Clubul organizator era Yacht Club Sportiv România în care eram membru fondator împreună cu Bogdan Alexandrescu. Clubul era afiliat federației și competițiile se desfășurau după toate normele și regulamentele. Oficialii de cursă erau de la federație și erau în general International Judge, mai luam și de la bulgari ofițeri de cursă, totul era ok.
Dar problema mea de la un punct încolo a devenit aceea că eu nu mai aveam voie să pun piciorul pe barcă, adică să particip la curse, pentru că era conflict de interese, nu mai apucam nici măcar să mă plimb cu barca.
Eu țineam IRC-ul, măsuram, organizam regate.
Ca și atunci când din cauza muncii, a business-ului a trebuit să mă opresc din activitatea profesională pentru că nu ajungeam să mă mai plimb cu barca, la fel și acum, am spus stop.
Fiindcă ajunsesem să nu mai am voie cu barca, m-am oprit din partea de organizare de curse.
Apoi?
După ce m-am oprit din organizarea regatelor am plecat pe mare cu barca într-un voiaj foarte lung. Un prieten avea un Halberg Rassy 35 și am plecat de aici de la Limanu, am făcut până în Canare vreo patru luni după care am trecut și Oceanul până în Caraibe, pe urmă am adus și barca înapoi.
Deci eu în total vreo trei ani am fost dispărut din peisaj.
Și pe acolo?
Acolo o grămadă de experiență, alte peisaje, alți oameni, alte mări. Când am apărut aici în Limanu nu prea mă mai cunoștea lumea, se schimbase peisajul. A apărut și nebunia asta cu școlile. Școlile sunt o foarte bună pepinieră atât pentru regate cât și pentru plimbare, pentru turism.
Foarte mulți oameni prind gustul pentru navigația cu vele la școală și apoi revin cu firma, cu teambuilding, cu prietenii, cu familia. Școlile sunt foarte bune și pentru că responsabilizează cursanții.
Înainte de 2010 nu era obligatoriu să faci școală, te duceai să dai examen și dacă promovai, luai permisul. Dar nu întotdeauna asta era de ajuns.
Chiar eu am un prieten care și-au luat permisul pe vremea aceea când nu erau școli.
Au crezut că știu să meargă cu barca cu vele și nu a fost așa. Au pus-o pe stânci în Italia, au făcut-o praf. Era barca lor. După experiența aia, după ce au aruncat 300.000 de euro, nu mai ies cu barca fără mine.
Au cumpărat altă barcă pe care o țin în Grecia. De câte ori vor să iasă cu barca, mă cheamă.
Poate că dacă ar fi trecut printr-un filtru al unei școli și-ar fi dat seama că nu este atât de ușor și poate că nu s-ar mai fi întâmplat naufragiul.
Simți că s-a format o comunitate?
Da, cel puțin în Limanu s-a creat o comunitate foarte frumoasă. Să vii la o regată și să vezi cum 200 de oameni sunt cu toții prieteni între ei. Normal că mai au discuții în contradictoriu despre subiecte de pe apă sau nu numai, dar atmosfera este frumoasă.
Marea Neagră nu oferă prea multe distracții ca alte mări, nu ai insule, golfuri și atunci cursele reprezintă o distracție, un punct de interes.
Noroc că-i Grecia aproape
Da, lăsând gluma la o parte, noi, comunitatea asta, școlile, portul ăsta de la Limanu, suntem o rampă de lansare pentru Grecia. Majoritatea vin un an, doi, trei să învețe și apoi fug în Grecia și pe unii nu-i mai vezi.
Deci tu ce-ai făcut după ce te-ai întors din tura aia lungă?
Păi am găsit la Limanu locul ăsta foarte liniștit cu oameni mai mulți și mai pasionați, mie oricum nu îmi plăcuse Portul Tomis și am rămas aici. Fac și cursuri și evenimente dar încerc să le evit cât pot, prefer să fac delivery. Totuși, din 8 luni pe an cât petrec pe apă, vreo 3 sunt la Limanu.
La început, mult timp am refuzat să fiu instructor, am considerat că nu știu suficient, că nu am stilul didactic și că nu mă pricep să-i învăț pe oameni.
Deci tu după 30 de ani de experiență nu știi, dar alții după doi ani sunt instructori?
Da, ăsta-i paradoxul.
Acum cum simți? Te împrietenești ușor cu oamenii? Ei se împrietenesc cu tine?
Asta diferă de la om la om, sunt cursanți cu care rămân prieten și cărora le place navigația cu vele, își iau barcă, după aia vor să merg cu ei.
Și sunt cursanți pe care nu îi înțelegi, nu știi de ce au venit acolo. Se vede că nu îi interesează. Am avut un rând de cursanți săptămâna trecută care după trei zile mă întrebau a zecea oară același lucru recunoscând nonșalant că nu au fost deloc atenți în nici una din cele zece dăți când am explicat.
Le spun cursanților uneori că ei nu sunt copiii la școală, nu i-au trimis părinții cu forța. Ei sunt adulți, au plătit niște bani, au venit și este în interesul lor să fie atenți, eu nu pot să îi forțez să învețe.
Cum ajung aceștia la școală?
Unii au primit cursul cadou de la cineva, de la soție, de la prieteni, au câștigat un concurs. Sunt oameni care ajung în asta întâmplător și sunt alții care își doresc foarte mult și e clar că sunt interesați, sunt atenți.
Mai e o categorie de oameni care sunt la extrema cealaltă față de cei pe care nu interesează și anume cei care sunt foarte dornici să învețe numai că fiind o cantitate foarte mare de informații la început nu o pot asimila pe toată.
Se frustrează, devin nervoși și încep să te preseze pe tine pentru faptul că ei au scăpat ceva sau nu au înțeles și aproape că e mai rău decât cu ceilalți pe care nu interesează. Aceia măcar se resemnează și așteaptă ziua când pleacă acasă.
Așa că prefer să fac delivery să duc o barcă sau să aduc o barcă.
Îmi place mai mult decât să plimb turiști sau chiar și față de regate.
Ai nevoie de acumulare de experiență ca să te simți confortabil în drumurile astea lungi.
Da, drumurile lungi presupun un alt fel de knowhow, presupun niște riscuri și un alt set de abilități.
Anul ăsta am făcut pe drumurile acestea mai lungi aproape 5.000 mile, am avut un delivery în Croația și drumul ăsta de Palma de Mallorca dus-întors, nu am inclus în numărătoare ieșirile locale.
Între o defecțiune tehnică, vreme rea sau situații dificile cu oamenii de la bord, care ți se par cele mai riscante și neplăcute?
Nu știu ce să zic, cu oamenii este întotdeauna foarte greu și pe barcă și pe uscat. Din păcate însă nu putem să îi cunoaștem înainte să se urce pe barcă. Oricât de bine i-ai cunoaște pe uscat, când se urcă pe barcă sunt alți oameni și acolo își arată adevărata față.
Și tehnic am pățit tot felul de neplăceri, o dată mi s-a întâmplat să cadă toată partea electrică. Motorul mergea dar nu mai funcționa nimic altceva la bord. Fiind în mijlocul mării a trebuit să găsesc un port fără niciun fel de hartă. Mai ales în zilele noastre, eu zic că poate fi mai rău chiar decât să ți se oprească motorul.
Puțini mai știu să facă navigație cu harta de hârtie și asta în cazul în care o mai au la bord.
Cu oamenii ai pățit chestii neplăcute sau periculoase? Poate deveni periculos când cineva nu își mai face job-ul la bord?
Asta că nu își mai face jobul este cea mai mică problemă. Eu mă organizez de obicei în așa fel încât mă pot descurca aproape în totalitate singur.
Am ajuns la un moment dat din cauza unui tip să iau 15.000 de euro amendă. Mie asta mi se pare mai rău decât să nu mai vrea să facă nimic. Bine, nu mai vrei, stai liniștit acolo! Important e să nu ajungem să ne luăm de gât, să ne luăm la bătaie.
Da, din păcate cu oamenii e greu, nici nu prea îmi face plăcere să povestesc din zona asta.
Atunci când îți sunt prieteni este mai greu decât dacă sunt străini pentru că își permit mai multe iar tu poate eziți un pic fiindcă aveți o relație.
Cu partea meteo cum vezi problema? Adică tu ca skipper cu experiență ai avut situații în care ai spus: sunt 30 de noduri, am o barcă plină de oameni complet noi, nu vreau să îi pierd peste bord, prin urmare nu ies pe mare?
Da, aici e puțin complicat pentru că într-adevăr evenimentele de tip teambuilding de exemplu se programează cu mult timp înainte, poate cu luni înainte, deci nu știi vremea din ziua aia. Și dacă omul vine de la București și vremea e rea, vrei totuși să-i oferi ceva, măcar îl scoți puțin din port, îl plimbi.
Noi avem mare noroc cu canalul acesta aici la Limanu față de Tomis sau Eforie
unde ieși și iei marea în piept direct. Aici îl scoți pe canalul ăsta, îl învârți puțin, la 30 de noduri afară pe mare, aici e mai ferit, poate sunt 20.
Îi plimbi puțin, apoi e o zonă de ancoraj, stai un pic la ancoră, asculți muzică dar totuși îi oferi omului ceva.
Dar până la urmă e de preferat să se supere decât să îl aduci înapoi la mal cu trei coaste rupte sau să nu îl mai aduci deloc?
Da, sigur că dacă am fi în Portul Tomis și ar trebui să ieșim să luăm marea în piept direct mai bine nu ieșim deloc. Mai bine îl supăr decât să îl supăr de tot pățind ceva pe mare.
Eu ca skipper sunt foarte precaut, pe dinafară pot părea relaxat, fluturaș, nu arăt niciodată că am un stres sau o grijă dar tot timpul încerc să pregătesc și să previn, sunt un pic exagerat când e vorba de prevenție.
Ce proiect de navigație ar fi pentru tine foarte interesant? Să zicem că se așează unul acum cu noi la masă și îți propune ceva. Băi Pelicane, hai să… Ce anume ai dori să te invite să faci?
Eu am făcut multe mări și mi-am făcut nebuniile de-a lungul timpului. Ce am discutat noi aici poate reprezintă 20% din ce-am făcut eu cu bărcile. Singura nebunie pe care aș mai vrea să o fac ar fi Capul Horn.
Aș vrea să fac Capul Horn dar pe bune, adică plecat din Noua Zeelandă și aterizat în Atlantic, în America.
Sunt convins că o să reușesc să fac pentru că știi cum e, când îți dorești ceva foarte mult, ajunge să se și întâmple. Altfel am venit din Nord, am făcut și Canalul Mânecii cu vele care pot să spun că e Biblia marinarului și multe altele.
Din cauza aglomerației?
Nu, din cauza curentului de maree și a valurilor. Val de curent și val de vânt și frig. Nu pot să spun cât de frig a fost când am fost eu acolo.
Deci am venit din Nord și pe râu, dar am venit și pe mare prin Biscaia, Atlantic, Gibraltar pe o barcă de 30 de picioare. E aici, în port.
Uite altă chestie interesantă: cam 40% din bărcile de aici de la Limanu le-am adus eu. Mai sunt câteva și la Mangalia. Provin din diferite locații: Croația, Grecia, Spania, Italia, Suedia.
Cum faci la un transfer din ăsta? Nu îți e frică cu o barcă pe care nu o cunoști?
Normal că merg înainte să văd despre ce este vorba cu barca respectivă și o verific foarte bine. De foarte multe ori mergem chiar înainte să cumpere barca și îi ajut cu un fel de survey, vedem dacă e ok în general. Eu insist să o scoatem și pe mal să verificăm sigur că e totul în regulă.
Îmi iau cam o săptămână înainte de plecare să cunosc barca, scot tot din ea verific, ce am și ce nu am, cât de funcțională este, care sunt părțile cu probleme.
La delivery, dacă nu ai vânt bun, pui motorul și îi dai, nu stai, așa e?
Da așa este, eu la experiența pe care o am, pot spune că peste 50% din timp se merge cu motorul pentru că vrei să ajungi, nu stai să aștept vântul. De foarte puține ori este cum ți-l dorești, este ori deloc, ori prea tare, ori din direcția nepotrivită.
O situație cu adevărat periculoasă trăită pe mare, care poți spune că te-a impresionat?
Treaba asta cu pericolul e relativă. Fiecare om simte gradul de pericol diferit.
Tocmai de asta te întreb pe tine, care a fost situația care pentru tine s-a simțit ca fiind la limită?
Am avut o situație: m-a prins Mistralul pe coasta de Sud a Franței. E un vânt de peste 60 de noduri, eram cu o barcă pe care nu o știam bine, mergeam doar cu motorul. Aveam vele dar nu le scosesem niciodată.
Eram cu niște prieteni care începuseră să exagereze în anumite intervenții ale lor.
Așadar din diferite cauze am ajuns în situația în care nu știam cum arată velele și îmi era frică să le scot pentru că riscam să le rup așa că am ajuns să mă rog să nu crape motorul ăla. Așa am făcut 20 mile în 30 de ore cu val de aproape 10 m, 60 de noduri plus.
Vântul a venit brusc. El se manifestă doar 20 mile de la coastă dar ca să scapi trebuie să reușești să fugi la larg, noi nu am reușit.
Acolo mi s-a părut la limită, nu mi-a fost frică, dar putea să iasă rău. Ne-a culcat de câteva ori cu catargul pe apă fiind cu catargul gol, fără nicio velă. Așa că Mistralul m-a chinuit un pic atunci dar nu mă dau bătut.
Nu mai știu din ce port am plecat dar am ajuns în portul mare din Marsilia.
Cam în ce perioadă s-a întâmplat asta?
Pe la începutul lunii mai. Un lucru bun este că vântul acesta e foarte cald și cu toate că eram uzi, măcar nu ne-a fost frig.
Ai vreo situație anume în care ai simțit o satisfacție specială că ai transformat un om oarecare în marinar? că ai contribuit la formarea lui?
Au fost mulți de-a lungul timpului dar nu am stat să-i socotesc. Eu nu sunt format așa. Pentru mine și lucrurile bune și cele rele trec. Am făcut o faptă bună cuiva, mă bucur atunci dar trec mai departe, nu aștept recunoștință de la acea persoană.
Cum faci ca lunile pe care le petreci la Limanu, fiind pentru tine un loc atât de cunoscut, o joacă în curtea din spatele casei, cum faci să nu devină o rutină, să nu ajungă plictisitoare?
Păi cum spuneam, încerc să evit partea de școală și partea de teambuilding-uri pentru că la teambuilding-uri câteodată nu poți să ridici vele, ești cu oameni care nu au mai fost niciodată pe barcă. Deci particip la cursuri sau la teambuilding-uri doar când efectiv sunt încolțit, nu am încotro.
De fapt nu prea seamănă o ieșire cu alta întrucât eu prefer, când am de ales, să ies cu vele cu un prieten cunoscut care vrea să se perfecționeze.
Deci ce faci tu practic este un fel de nivel 2, un masterclass?
Da cam așa, după ce a făcut cursul și știe deja baza, are brevetul, și-a cumpărat sau nu barcă, e un fel de curs privat. Eu finisez ceea ce știi tu deja.
Dar cum spuneam, școlile și teambuilding-urile sunt bune pentru că reprezintă o bună pepinieră și de-acolo cunoști oameni care vor să evolueze în continuare.
Comentați?