Dacă este vară, Alexandra este pe barcă. De fapt, de câțiva ani buni o cam poți găsi pe bărci și în afara sezonului. Este sailor profesionist, o tânără skipper deosebit de competentă, dar care după zeci de ani de sailing și nenumărate reușite îți va spune prin modestia ce o caracterizează că mai are multe de învățat și că are și acum emoții la manevre.
Instructoare carismatică dar eficientă în predare pentru cursanții școlilor de vele unde activează, Anda este o prezență jovială și săritoare pentru colegii de ponton. Permanenta ei dorință de a fi mai bună, pasiunea pe care o investește în navigația cu vele o propulsează mereu spre proiecte din ce în ce mai ambițioase.
Cine este Anda Apostol?
Mă numesc Ioana-Alexandra Apostol (tata era Ion Apostol) și sunt din Constanța.
Am 36 ani, m-am apucat de yachting prin 2001 iar în 2008 am obținut permisul pentru conducerea ambarcațiunilor. De atunci am facut asta în fiecare sezon, cu exceptia unuia în care am schimbat bărcile cu windsurfingul.
Cum ai început cu bărcile?
Eu am avut noroc pentru că am început de la dinghy, de la bărcile mici. Nici o altă barcă nu îți arată dinamica ei și ceea ce se petrece acolo precum cele mici.
Cam ce vârstă aveai?
Aveam cam 11-12 ani, era prin 2001. Prima dată am mers pe Kadett pentru că asta era ideea, să înveți puțin cum se întâmplă lucrurile, să fii mus, abia apoi am trecut pe Optimist.
Am stat câțiva ani pe Optimist nu am făcut foarte mare performanță dar am ieșit bine la câteva regate. De pe la 16 ani încolo m-am urcat pe 470, dar sporadic, odată la ceva timp, nu am avut un echipaj al meu, am sărit cu unul și altul pe barcă eu fiind skipper pentru că nu am avut niciodată greutatea cerută pentru mus.
Unde se întâmplau toate astea?
Eu am copilărit în Constanța, am făcut yachting la Știința Constanța și apoi puțin la Electrica București. Mai târziu, la mult timp după ce m-am apucat de vele, am aflat că și tatăl meu făcuse yachting când era puști, când avea vreo 17 ani și chiar fusese destul de bun, îi bătea pe mulți dintre cei care reprezintă până astăzi nume mari ale acestui sport. Pe tatăl meu îl chema Apostol Ion și lucrurile acestea se întâmplau prin anii 60 și ceva.
Apoi?
Apoi s-a tot dezvoltat la mine pasiunea aceasta, iar la un moment dat mi s-a propus să îmi iau permisul pentru bărcile mari. Era 2008, aveam 19 ani. De atunci am continuat cu bărcile de larg, am început cu 26 de picioare, cu McGregor 26 după care am profitat de orice oportunitate de a merge cu barca, de a învăța. Am ieșit cu orice barcă mi-a picat în mână.
Ca idee, mai întâi am avut permis de barcă și apoi de mașină.
Până la obținerea permisului de barcă m-a ajutat foarte mult Alex Mihăiță în sensul că a stat cu mine pe barcă și m-a învățat să fac tot felul de manevre și cum se întâmplă lucrurile cu bărcile mari.
Când am ajuns să mă simt suficient de sigură, am început să ies singură ca skipper fie la charter, fie la școli.
Ai simțit că te-a ajutat experiența de la bărcile mici?
Da, sigur, m-a ajutat foarte mult. De asta spun că sunt o norocoasă pentru că mi se pare mai complicat să începi direct pe bărcile mari, nu ai același feeling, barca este în general grea și sub-velată. Practic eu am avut doar de adăugat ceva la o bază pe care o aveam deja.
Deci din 2008, viața ta s-a organizat în jurul lui fenomenului sailing?
Da, exact, practic în fiecare sezon am avut parte de toate tipurile de ieșiri, charter, teambuilding, școală și regate.
Vara pe bărci, dar iarna?
Iarna mai mult relaxare, am mai ieșit pe la munte, dar eu am încercat și în extrasezon să merg pe bărci în sensul de a face delivery. Am făcut foarte multe astfel de transferuri de bărci până acum, dar unul singur a inclus și parte de ocean, acolo nu am fost skipper, am fost crew. Livrarea a fost din La Rochelle, Franța până în Dubrovnik, Croația.
Nu ai întâlnit orci?
Nu, am urmărit pe site-urile specializate unde sunt marcate întâlnirile altor bărci cu balenele. Am trecut prin locuri unde cu câteva ore înainte se întâmplaseră atacuri. Aș fi vrut să le văd dar nu aș fi vrut să ne atace.
Tura de pe ocean este una dintre cele mai dure pe care le-ai trăit sau ai avut altele mai scurte dar mai provocatoare și riscante?
Da, am avut unele mai scurte și mai intense chiar dacă în locurile cunoscute. Tura asta pe ocean face parte din evoluția mea mai recentă pentru că nu am multă experiență în zona aceasta și am stat puțin încordată. Eram cu un catamaran, dar am avut noroc că și Golful Biscaia a fost liniștit, iar pe coastele Spaniei și Portugaliei am avut vântul de 30-38 de noduri, dar purtător ceea ce ne-a ajutat mult deci am avut norocul să fie o tură destul de liniștită.
Despre ce alte episoade ne mai poti povesti?
Am avut în alte experiențe mai scurte și mai intense. Odată, la o regată de Balcic, s-a ridicat vântul, s-a montat marea, s-a pus ceață și peste toate astea am fost aproape să scap un om în apă din cauza altui membru al echipajului.
Altă dată am avut o situație în care s-a stricat transmisia timonei și a trebui să folosim echea de urgență care la acel model de barcă, un Hanse, era un fel de ghidon de bicicletă. Era puțin contraintuitiv de folosit plus că trebuia aplicată multă forță, apoi în final nu prea era loc la acostare, era cheul înalt pentru vapoare, nu a fost chiar simplu.
Dintre provocările cu care se confruntă un skipper, că este vorba despre managementul echipajului, despre situații tehnice legate de barcă sau despre condiții meteo, care ți se par cele unde trebuie să ai cea mai mare grijă?
De vreme și de detaliile tehnice ale bărcii, eu ca skipper încerc să mă ocup dinainte și încerc să fiu pregătită cu tot ce se poate.
Cel mai dificil este să faci oamenii să înțeleagă niște lucruri.
Poți spune că oamenii zilelor noastre sunt mai puțin toleranți la disconfort?
Pot spune că mă întâlnesc cu toate categoriile de oameni și da, există și varianta când nu au absolut toate condițiile îndeplinite și devin puțin mofturoși și nervoși dar nu pot să spun că aceștia primează. Majoritatea oamenilor sunt ok, acceptă să se murdărească pe mâini dacă e cazul, să reziste dacă îi doare puțin ceva, un genunchi ușor lovit etc.
Ce am observat eu însă este că mai există o categorie, nici ea foarte numeroasă, de oameni care vin la școală, dar nu sunt deschiși cu adevărat la a învăța. Fie au impresia că știu deja, fie au venit pentru alte motive cum ar fi să petreacă timp în familie de genul tată-fiu, dar nu sunt dispuși să se implice foarte tare în ceea ce avem de făcut aici.
Marea majoritate sunt însă ok, vin să facă ce au de făcut, chiar dacă unii sunt atehnici și le vine greu.
Ce situație tehnică dificilă spuneai că ai avut?
Am avut o sesiune de școală cu niște oameni chiar serioși și dornici să învețe. Eram în larg și făceam manevre, volte. La un moment dat, pe purtător, am văzut cum partea de sus a focului a plecat aiurea și o parte s-a înfășurat în jurul straiului. Eu am crezut prima oară că a greșit trimmer-ul de foc dar de fapt se desfăcuse funga.
Erau 20 și ceva de noduri de vânt, oamenii începători și focul nu mai cobora. Oamenii au fost foarte promți, au răspuns bine la comenzi, am dat randa jos și ne pregăteam să acostăm într-un loc mai ferit chiar așa cu focul ridicat dar până la urmă am reușit să îl coborâm.
Nu era neapărat o situație dramatică dar era o situație pe care eu până atunci nu o mai întâlnisem.
Cum e cu oamenii, până la urmă?
Pe oamenii care vin la școală poți să îi muncești pentru că de asta au venit, dar cei care au venit la charter, acolo trebuie să faci tu cam toată treaba. De aceea este bine să le ai pe toate pregătite.
La școală, în general, eu fac pregătirea împreună cu echipajul, tocmai ca ei să învețe. Chiar și la charter mai implic oamenii de la bord cu niște mici sarcini, iar după ce plecăm de la mal, le ofer timona invitaților, bineînțeles, sub supravegherea mea, pentru că sper să le placă și astfel să promovez acest sport.
Îți dai seama repede dacă oamenilor le place să țină timona, dacă se bucură, sau dimpotrivă, uneori îți dai seama că nu le place sau chiar că au rău de mare.
Noi aici la Limanu suntem privilegiați pentru că avem canalul și dacă pe mare le este rău, putem oricând să intrăm pe canal și să ne plimbăm acolo, avem chiar și spațiu de stat la ancoră.
Care au fost pentru tine niște momente memorabile, poate un moment mai stresant, poate unul amuzant poate un moment de performanță deosebită?
Un moment înfricoșător a fost acela în care era să-mi cadă un om în apă pe ceață undeva în în larg de Shabla. Un alt moment neplăcut a fost unul care ține de oameni.
Eram la ancoră două bărci, era un moment de relaxare, se făcea baie. Toate bune și frumoase până în momentul în care cineva s-a gândit să facă o glumă și să mă împingă în apă, împotriva tuturor safety-briefingurilor făcute.
Am căzut cu tot cu telefon, dar și cu tipul care mă împinsese, pentru că instinctul a făcut să mă agăț de el. I-am explicat pe urmă că glume de acestea nu se fac, este periculos, cineva poate da cu capul de barca în cădere și să nu mai iasă din apă, dar el a continuat în aceeași linie cu gestul făcut, răspunzându-mi zeflemitor. Am ridicat ancora și am plecat la mal.
Cât despre momente pozitive, pentru mine cele mai mari satisfacții sunt acelea când reușesc să trec peste niște momente mai grele și să ne întoarcem în siguranță la mal, când, în situații complicate, soluția mea se dovedește a fi cea corectă.
Păi și cu urcatul pe catarge cum este?
Păi este cam așa: într-o zi normală, dacă mă plimb pe ponton, sunt minim câțiva oameni care mă roagă să mă urc pe catargul bărcii lor ca să rezolv ceva. Asta pentru că au de ridicat cele 42 de kg ale mele versus minim 80 kg probabile ale unuia din echipajul lor.
Da, dar probabil că ai și minim 42 de urcări pe catarge și prin urmare experiență.
Da, mai este și asta, oamenii se gândesc că da, ok o urcăm pe asta că e ușoară dar se și pricepe să rezolve câte ceva acolo, știu că se pot baza pe mine. Chiar dacă nu știu să rezolv anumite chestii, comunicăm, le explic de sus ce probleme sunt, ei îmi explică ce trebuie făcut și rezolvăm problema.
Am avut o perioadă când nu refuzam pe nimeni cu nimic și nu mai apucăm să le fac pe ale mele, ceea ce nu e corect, așa că acum îi programez pentru când pot eu.
Cum vezi evoluția viitoare a carierei tale?
Eu aș vrea să continuu cu partea asta de a explora alte mări, m-am jucat în curtea școlii foarte mult, dar mi se pare că de la un punct încolo nu mai progresez. Da, exersez milioane de acostări și e ok dar vreau mai mult.
Îmi doresc să fac un transatlantic cândva, poate să ajung în mari mai solicitante cum este Marea Nordului.
Nu este ceva ce arde, dar este o direcție pe care aș vrea eu să o explorez mai mult, alte condiții de navigație și poate alte tipuri de bărci.
Cum reușești să balansezi activitățile de sailing care îți aduc bani cu cele pe care ai dori să le faci dar nu sunt plătite?
Eu sunt obișnuită cu un confort minim și nu am nevoie de sume foarte mari de bani ca să mă simt bine. Prefer să câștig niște bani din niște delivery-uri pentru că apoi să îmi văd de pasiunile mele. Îmi dau seama că timpul trece foarte repede și nu am regretat niciodată când am făcut lucruri pentru mine. Nu regret când nu fac bani, dar fac un pic de windsurfing, de exemplu. Din perspectiva aceasta ajută și faptul că nu am copii și îmi permit să plec când vreau și unde vreau.
Am văzut destul de multe locuri și m-am bucurat de multe experiențe. Sunt ok cu stilul meu de viață și îmi iubesc libertatea.
Nicolae Cismaru – o viață la cârmă!
Comentați?