Nicolae Cismaru este un om care are ce povesti. A pășit prima oară pe puntea unui vas când era extrem de tânăr și nici acum, zeci de ani mai târziu, nu putem spune că a lăsat cârma din mână.
Măcar că va încăleca în continure valurile la bordul micului său velier la fel cum încalecă superba sa motocicletă clasică, obiect al visurilor sale de o viață.
Oamenii mării – Nicolae Cismaru
Privește în urmă cu drag, cu nostalgie, dar și cu o strângere de inimă atunci când se întreabă, punând în balanță, dacă a meritat. Dacă a meritat târgul: o viață grea pe mare pentru o viață mai bună pe uscat.
Ne-am cunoscut și ne-am împrietenit lucrând pe sub yachturile din România, el venind cu experiența de peste 15 ani de lucru pe yachturi incomparabil mai mari din străinătate.
Cum s-a născut ideea „Oamenii mării”?
M-am bucurat când a acceptat să ne povestească despre locuri, oameni, emoții și întâmplări, unele banale, altele terifiante, să rupă și să ne arate și nouă frânturi dintr-o viață dedicată mării
Cum v-ați apucat de marinărie? A fost ceva planificat?
„Nu a fost nimic planificat în sensul acesta. Gândul meu era să merg spre electronică, îmi plăcea să lucrez în zona asta, faceam aparate de radio și altele…
Mama mea, Dumnezeu să o ierte, vroia mai mult pentru mine, nu și-a dat seama că pasiunea mea poate fi mai importantă decât profesia și prin urmare m-a înscris la Liceul Industrial Navrom Constanța. Am terminat în promoția 1979. A fost prima promoție a liceului.
Erau două specializări: mecanică și punte. Am intrat la punte și am intrat chiar foarte bine, erau 20 de pagini cu numele celor care au intrat. Eu am început să citesc de la coadă spre început și când am ajuns la ultima listă adică de fapt prima, cea cu primii intrați, nici nu am mai citit, am crezut că am picat și am plecat acasă. De fapt am fost al 29-lea din prima listă…”
V-ați născut în Constanța?
„Nu, sunt născut în Ceptura, județul Prahova și am venit în Constanța la vârsta de patru ani în 1964-1965. Părinții sau mutat aici cu serviciul, tata lucra dulgher pe șantiere.
După ce am terminat liceul și am dat bacul am fost primul marinar român care a plecat în voiaj fără să aibă armata făcută. Am fost repartizat în câmpul muncii la Secția a 4-a Galați.
Eu am învățat foarte bine în liceu doar că după bac nu am mai putut să merg la facultate pentru că a trebuit să muncesc pentru a-mi întreține familia întrucât eram căsătorit și aveam deja copil, o fetiță.
Primul voiaj l-am făcut pe un tanc de 55000 tone numit Argeș. Transportam benzină și motorină din România în Italia, uneori în Franța. Chiar în timpul primului voiaj a avut loc și una dintre cele mai marcante întâmplări din cariera mea – nava a luat foc.”
Cum s-a întâmplat asta?
„Ajunseserăm în Augusta Siracuza în Italia. Eram la cheu, în timpul operațiunilor de descărcare. Eu trebuia să merg de-a lungul navei și să fac măsurătorile de ulaj pentru a determina cantitatea de marfă rămasă în tancuri. Ca să vă dați seama ce metode de măsurare erau atunci: luam ruleta și o măzgăleam cu cretă și apoi îi dădeam drumul în jos în tancul de benzină sau ce marfă căram și vedeam până la ce nivel s-a scufundat. Căram atunci nafta de 110 cifra octanică. Trebuia să fiu atent să îmi feresc fața pentru că atunci când deschideam capacele ieșeau vapori și unul dintre colegi chiar a leșinat din cauza aceasta.
Ovidiu Niculeț, arhitect naval pentru nave mici și ambarcațiuni de agrement
În timp ce făceam asta am simțit așa ca un cutremur. Când m-am uitat către pupa, am văzut bărcile de salvare din babord arzând. Erau flăcări mari, după aceea am aflat că fusese o explozie la sala mașinilor, explodase căldarea. Am avut un șoc.
Era ca într-un coșmar, practic toate capacele navei erau deschise, ieșeau toți vaporii aceia de benzină și la pupa ardea. Imediat au pornit alarmele și italienii au reușit în trei minute să stingă focul folosindu-se de instalațiile pe care le aveau pe macarale, pe podurile rulante. Au dat cu spumă și au reușit să le stingă.
Vă dați seama că asta era în timpul primului meu voiaj? A fost o sperietură atât de mare încât îmi venea să mă las de marinărie.”
Pe ce funcție ați mers în primul voiaj? Timonier, nu?
„Da, primul voiaj a fost de timonier stagiar, dar mă lăsau de multe ori să țin drumul navei și singur. Era emoționant ca începător să știi că ai pe mână o navă atât de mare.
De fapt mie mi-a plăcut foarte mult partea de navigație, mersul pe mare. Mi-a plăcut și atunci, dar și tot restul vieții, chiar și în ultima parte, când am mers pe ferryboat-uri la greci și am prins o grămadă de furtuni mari în Marea Adriatică. Am întâlnit o mulțime de situații deosebite și dificile.
De exemplu o dată am trecut printr-o furtună atât de mare încât s-a scufundat o navă lângă noi, ne-a cerut ajutorul și nu am putut să facem nimic.”
Cum s-a întâmplat asta?
„Lucram la o firmă grecească de ferryboat-uri, Epirotiki. Pe patron îl chema Potamianos, era foarte cumsecade, ne înțelegeam foarte bine. Atât de bine încât odată m-a ținut în voiaj un an și jumătate, nu m-a lăsat să plec acasă.
„Schimbarea vieților în bine este ideea mea de succes” Carmen Preda – fondatoarea Capsea Yachting
M-au impresionat multe lucruri cât am lucrat la ei, dar unul parcă mai mult: atunci când era și patronul cu noi la bord și treceam cu nava pe lângă o insulă anume, cred că Myconos sau Delos – pe insula aceea avea el părinții înmormântați- cu toți turiștii, tiruri, mașini și ce mai aveam la bord, ocolea puțin, venea aproape de mal de unde se vedea bine pe deal cimitirul, oprea nava acolo și trăgea îndelung sirena. Își saluta părinții plecați.”
Cum a fost cu furtuna aceea?
„E o întâmplare de acum vreo 15 ani, făceam curse între Bari și Durres în Albania. Era o perioadă a anului în care veneau acasă mulți albanezi plecați la muncă în Italia.
Era anunțată furtună destul de mare, portul din Bari era închis și ni s-a comunicat că dacă venim, nu ne vor permite intrarea în port. Dar comandantul a zis că trebuie să plecăm oricum pentru că ne așteptau în Bari 2000 de pasageri pe care trebuia să îi îmbarcăm la întoarcere.
Din Durres am încărcat doar două tiruri cu ulei de măsline cu cei doi șoferi și doi pasageri. Am legat bine tirurile, se legau cu 10-12 lanțuri. Acolo mi-am distrus și coloana pentru că atunci când era vaporul plin și băgăm câte șase tiruri unul lângă altul, ca să le putem lega pe cele din mijloc nu puteam decât să trecem cu lanțurile pe sub celelalte. Vă dați seama că mă băgăm pe sub ele cu două lanțuri grele târâș după mine.
Am plecat seara, furtuna a început pe la 11 noaptea, cam când am intrat și eu în cart. Eu eram timonier, când am urcat pe comandă, erau acolo comandantul, secundul și încă un ofițer. Era întuneric beznă. Dacă nu ai fi știut unde este timona, nu ai fi reușit să o găsești.”
Comandantul privea afară pe geam sprijinindu-se bine, cu picioarele depărtate ca să își țină echilibrul.
Am luat timona. Era o senzație foarte ciudată, valurile erau atât de mari încât atunci când venea valul îmi lua vaporul și îl ducea 25-30 de grade de la curs. Dacă nu îl redresam repede, al doilea sau al treilea val ar fi putut să ne răstoarne. Din când în când mă bătea comandantul pe umăr și mă întreba dacă sunt ok. Îi răspundeam că da, dar eram și eu vai de capul meu, nu mai eram tânăr, aveam multă experiență deja, dar oricum simțeai cum te pătrunde frica și doar văzându-i pe ceilalți cum stăteau înmărmuriți. La un moment dat țin minte că mi-am făcut cruce.
În afară de cei din comandă, tot echipajul era în sala de mese. Stăteau cu vestele de salvare pe ei așteptând parcă comanda de abandon a navei pentru că toți credeau că nu va rezista și se va scufunda.
Din cauza ruliului și tangajului puternic s-au rupt lanțurile de la tiruri. De fiecare dată când nava se înclina, tirurile se duceau ambele și se loveau de borduri. Garajul fiind imens și ele plimbându-se de pe un bord pe altul, s-au spart și tot uleiul de măsline s-a împrăștiat în garaj. S-au mai rupt și niște tuburi de acetilenă care se plimbau și ele ca bilele de biliard prin garajul acela mare.”
Și nu au dat găuri în bordajul navei?
„Ba da, au spart bordajul dar norocul nostru a fost că le băgaserăm în garajul de sus, nu în cel de jos, de sub linia de plutire, așa că nu am avut găuri de apă.
Am ajuns spre dimineață la Bari dar era încă întuneric. Nu ne-au primit în port.
Din cauza vântului foarte puternic, vedeam pe uscat cum se ating firele de curent electric între ele și făceau o flamă mare ca un fulger.
Atunci a fost situația cu nava care s-a scufundat în apropierea noastră și nu am putut să o ajutăm.
Neputând să intrăm în port, comandantul a hotărât să ancoreze într-un loc unde i s-a părut mai adăpostit dar a fost o mare greșeala.
El a lăsat ancora crezând că ne pune cu prova pe val și se va liniști mișcarea. Dar valurile erau atât de mari încât nava a început să gireze când intr-un bord când în celălalt din ce în ce mai mult până când la un moment dat a ajuns travers pe val și a început să facă un ruliu atât de puternic încât am crezut că ne dă peste cap. După un timp s-a rupt lanțul ancorei și în felul ăsta am putut să plecăm.
Când în sfârșit s-a luminat de ziua, senzația a fost cu totul alta, este mult mai bine când vezi ce se întâmplă în jurul tău. Pe la 9:30 – 10:00 ne-au primit în port întrucât se mai liniștise vântul.
Când am ajuns, din tot echipajul navei care era de aproximativ 40 de oameni cu marinari, cameriste, bucătari, stewarzi, din 40 nu au mai rămas decât 10. Restul au debarcat.
Oamenii mării: Ulf Røgeberg – o viață între cârma yachtului și planșeta de proiectare
Și-au făcut valizele și la Bari au plecat acasă, au zis că în viața lor nu se mai urcă pe vapor. Adevărul este că a fost un coșmar pentru toată lumea, inclusiv pentru mine. A fost greșeala comandantului care a hotărât să plece în ciuda prognozei meteo și putea să ne omoare pe toți.”
Haideți să o luăm puțin cu povestea de la început, în 79 ați terminat liceul, ați plecat în voiajul acela de stagiatură cu nava Argeș, când a fost și incendiul. Apoi?
”Da, atunci după primul voiaj m-am gândit să mă las de marinărie. A fost și problema cu incendiul acela plus că eu aveam acasă soție și copil m-am gândit că aș putea să mă duc și lucrez cu tata pe șantier.
Comandantul meu de la vremea aceea, îmi spunea că ar trebui să las familia pentru mai târziu și să îmi fac întâi cariera. Dar pentru mine era târziu pentru că eu deja aveam soție și copil.
Atunci am avut oportunitatea de a intra la o școală de pilotaj pentru că urma să se deschidă Canalul Dunăre Marea Neagră și urmă să fie nevoie de piloți. Dar soția mea s-a opus pentru că urma iar să fiu plecat de acasă mult timp și atunci am renunțat. Am pierdut un tren foarte important pentru cariera mea.
O perioadă am lucrat la uscat dar apoi m-am întors pe mare pentru că se câștiga mai bine și puteai să mai aduci câte una-alta. Dar banii erau totuși puțini, diurna era de 18-20 de cenți pe zi. Din banii ăia, când am ajuns în Franța, prima oară am reușit să cumpăr soției doar o bluziță.
Eu eram tânăr la vremea aceea și nu știam să fac ciubucuri și diferite mici afaceri cum făceau colegii mei, cu cafea și altele, nici nu aveam banii necesari să rulez, să investesc.”
După ce ați făcut acea pauză, ați revenit pe mare tot pe tancuri?
„Nu, am lucrat pe mineralierele de 12500, pe Argeș, Uricani, Călan, Petroșani.”
Ce voiaje făceau?
„Am făcut o perioadă destul de lungă, câțiva ani buni, alimbări, așa se numeau. Adică veneau navele mari cu minereu de fier care trebuia să ajungă la laminorul de tablă de la Galați și pentru că nu puteau să treacă bara de la Sulina, veneau în port la Constanța și transferau din nava aceea mare în două trei mai mici.
Apoi iarăși am oprit o perioadă navigatul pentru că am avut niște probleme de sănătate cu soția și cu copiii și apoi a venit revoluția.
După revoluție am plecat pe mare doar în afară, am lucrat doar la firme străine.”
Tot timonier?
„Nu, într-o vreme am navigat ca șef de echipaj, dădusem la un moment dat examenul, dar mie mi-a plăcut mai mult ca timonier.
Pentru mine la firmele străine a fost bine din punct de vedere financiar, mi-am întreținut bine familia.”
Voiajele acestea cam cât durau?
„Cel mai mare voiaj pe care l-am făcut a fost de 16 luni. Când am venit la Otopeni, fata mea cea mică venise cu soția la aeroport să mă aștepte și nu le-am recunoscut. Vă dați seama? Trecuseră 16 luni…
Dar a fost frumos, cea mai frumoasă perioadă din viața mea de navigator a fost cât am stat în Grecia.
Mi-au plăcut oamenii foarte mult și limba de asemenea. Am învățat-o din cântece, am fost autodidact și o vorbesc și astăzi. Asta a fost partea care a compensat lipsa familiei: faptul că aveam ce vedea și a făcut ca timpul să treacă mai ușor.”
Ce situații dosebite ne puteți povesti din perioada aceea?
„Într-o noapte când eram la ferry-boat-uri, avem concurent o altă campanie pe nume Superfast care avea vapoare rapide, mergeau cu de două ori viteza noastră. Noi știam unii de alții, știam pe unde vine, cine are prioritate, tot. Având nave mai noi, ei erau dotați cu aparatură care le spunea la virgulă, la secundă pe unde urmează să treacă.
Eram la timona într-o seară, cu ofițerul de cart lângă mine. Vedeam cum vine Superfast-ul care deși era la distanță mare, se apropia repede.
El trebuia să treacă prin spatele nostru dar a hotărât să nu își modifice drumul și să treacă prin fața noastră. A trecut atât de aproape prin fața noastră, cred că nu avea nici două cabluri, încât ne-a luminat toată cabina de comandă în interior de la luminile lor. Întâmplarea este comparabilă cu trecerea prin furtuna aceea de groază pentru că pericolul a fost mare. Eu am înghețat cu timona în mână iar ofițerul mi-a spus după aceea că a făcut pipi pe el.
Din patru ore cât eram de serviciu, două le stăteam pe comandă și două mergeam pe navă să fac ceasul cum spuneam noi adică trebuia să merg în diferite locuri unde erau niște dispozitive pe care le întorceam cu o cheiță, demonstrând astfel că am trecut pe acolo. În felul acesta verificam vizual dacă nu este incendiu, gaură de apă sau altă problemă în zona aceea.
Dacă ieșeam la 4 dimineața din cart, vroiam să mănânc ceva, dar de obicei nu mai găseam nimic, îmi furau alții mâncarea lăsată de bucătar. Atunci mâncam o felie de pâine cu marmeladă și foarte multe kiwi care nu le plăceau colegilor.
Până la 5:00 făceam eu ce făceam, mâncam, mă spălam și pe la 5:30 când să adorm auzeam batăi în ușă să ies că mergem la manevră pentru că urma să intrăm în port. Ieșeam buimac, făceam manevra, pe la 7 și ceva, chiar 8, terminam. Mergeam în cabină să mă culc și imediat după aceea începeau să bage turbinele de marțagonit pe punte așa că nu puteam dormi nici un minut. În consecință, acum am probleme mari cu somnul, adorm foarte greu și dorm foarte puțin.
Sorin Drugan – Deunul singur în jurul lumii
Până să încep eu să merg pe ferryboat-uri, existau rampe și la pupa și la prova, dar din cauza unor accidente când s-au deschis rampele în marș, pe cele de la prova le-au închis, le-au sudat și trebuia să scoatem tirurile din garaj cu spatele. De multe ori șoferii ziceai că sunt începători, nu reușeau să dea cu spatele să scoată camionul de acolo și foarte frecvent ne urcam noi la volan să facem asta, mai scoteam și noi câte un ciubuc.
Odată, în Rhodos s-a întâmplat să cadă un microbuz în apă. Nu terminaserăm încă manevra de acostare și lăsarea rampelor pe cheu la pupa. Era vânt puternic și valuri. Acest microbuz aștepta să urce pe navă. Noi i-am spus șoferului să aștepte semnul nostru dar el când a văzut rampa că a coborât pe cheu a plecat, numai că nu noi lăsaserăm rampa jos ci valul coborâse nava cu totul, așa că fix când el a ajuns la rampă, nava s-a ridicat pe alt val și rampa s-a ridicat și ea iar microbuzul a intrat pe sub rampă și a căzut între navă și mal. Din fericire șoferul a putut să iasă la timp și a scăpat teafăr.
O altă întâmplare foarte neplăcută, sumbră a fost o dată când am plecat din Albania spre Brindisi. Pe drum, când mergeam cu ceasurile prin diferitele puncte ale navei, am auzit niște zgomote suspecte în garaj, dar fiind motoarele pornite nu mi-am dat seama ce se întâmplă.
Dimineața, ajunși în port, toate mașinile au ieșit, dar a rămas un tir cu prelată în garaj. Am anunțat imediat ofițerul de la Poliția de Frontieră și am plecat să îl caut pe șofer, în ideea că poate încă doarme. Nu l-am găsit deoarece el fugise coborând pe jos cu pasagerii.
Ne-am conectat la sursă – Interviu cu Luis Brito, antrenor al echipei de yachting a Spaniei
Au venit oficialitățile și comandantul și m-au pus pe mine să mă urc pe tir și să tai prelata întrucât era sigilată mașina. În mașină erau grămezi de minereu de mică din aceea care strălucește și pe grămezi erau patru băieți tineri care zici că dormeau. Dar de fapt erau morți, intoxicați cu vaporii de la minereul acela de mică. Aveau lângă ei niște pungi de chipsuri din care mâncaseră noaptea și acela era zgomotul pe care îl auzisem eu în timpul marșului prin garaj. Am fost foarte afectat de acest episod.”
Pe ferry-boat-uri ați mers peste tot în Grecia sau doar în Adriatică?
„Cam peste tot dar nu doar cu ferry-boat-ul ci și cu pasagerul a pentru că am lucrat și la pasagere. Am făcut toată Mediterană, chiar și Marea Roșie. Era navă de croazieră, pasagerii stăteau cam două săptămâni la bord.”
Erau nave mari?
„Nu erau atât de mari cum sunt acum, cea mai mare pe care am lucrat avea capacitate de vreo 300 de pasageri.
Gândiți-vă că nici mașini de spălat vase nu existau pe atunci, aveam un coleg de cabină care lucra la spălat vase. Dacă stai să calculezi, aproape 400 de oameni cu tot cu echipaj de înmulțit cu câteva farfurii pentru fiecare masă de înmulțit cu trei mese rezultă multe mii de farfurii pe zi de spălat. Îmi era milă de el pentru că și noaptea uneori dădea din mâini ca și cum ar fi spălat vase.
Văzându-l așa încărcat, m-am gândit să îl ajut și câteva zile la rând am spălat eu vasele echipajului, deși nostromul mă atenționase să nu mai fac asta. Ca pedeapsă pentru că nu l-am ascultat mi-a lăsat mie spălatul vaselor echipajului pentru tot restul voiajului, evident în plus față de munca mea obișnuită.
Eram odată în Iordania, aproape de Ierusalim și împreună cu încă două persoane ne-am propus să mergem să vizităm orașul și în special Mormântul Sfânt.
Am muncit toată noaptea și am făcut inclusiv munca pe care o aveam de făcut a doua zi
și dimineață la 8 am plecat de la navă în ciuda amenințărilor comandantului care a spus că dacă plec, plec de tot, mă trimite acasă.
Am luat un taxi, îmi amintesc că era un Mercedes vechi iar șoferul era palestinian și am avut mare noroc cu el pentru că în drum spre Ierusalim am trecut prin Fâșia Gaza. Acolo am fost opriți la un control și la un moment dat când a dat geamurile mașinii în jos, m-am trezit cu țeava unui pistol automat în tâmplă, dar a intervenit șoferul, palestinianul, a vorbit cu soldatul acela, i-a explicat situația noastră și ne-a lăsat să trecem.
Pentru mine a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, aceea când am ajuns la Ierusalim, am fost deosebit de impresionat.”
Așadar puteați în perioada aceea să mai coborâți la uscat, în oraș, să vedeți locuri?
„Da, dacă ne terminăm treaba și nu eram de serviciu ne lăsau. Era într-adevăr multă treabă de făcut. De exemplu la ferry-boat trebuia să mergem să spălăm garajul sau dacă eram la pasagere mergeam să dăm cu aspiratorul și să curățăm în zona piscinei sau alte felurite treburi care nu țineau de jobul meu de timonier.
La greci unde erau vapoarele toate albe, spălam, marțagoneam și vopseam în fiecare zi pentru că apăreau scursuri de rugină pe albul acela.”
De la un moment al carierei ați trecut de pe navele mari pe yachturi?
„Da, a fost șansa vieții mele de a petrece o perioadă de timp bună, frumoasă și cu un câștig consistent. A fost o oportunitate apărută din noroc, în urma unei întâlniri cu un fost coleg, l-am auzit vorbind la telefon despre acest job pe yachturi în Palma de Mallorca și mi-a spus că el nu mai poate pleca, așa că am plecat eu în locul său.
Am lucrat prima dată pe un yacht de 82 de picioare Elegance 82, barcă nou nouță. Am stat pe ea șapte ani de zile, o perioadă de vis cu plimbări în Mediterana din port în port.
Era cu totul diferit față de navele mari, nu-i așa?
„Nici nu se compară viața de acolo cu cea de la navele mari, la yachturi practic eram parte din familia proprietarului, trăind cu ei atâta timp. Perioada aceasta s-a încheiat când soția proprietarului s-a îmbolnăvit și a trebuit să vândă și casa din Palma și yachtul iar eu a trebuit să revin acasă.
Având însă relații, pentru că mă cunoștea deja lumea acolo, nici nu am venit bine acasă că am primit din nou ofertă de muncă pe o Mangusta 72, o barcă rapidă, peste 30 de noduri, două motoare Man de 1500 de kW fiecare. Am lucrat și acolo vreo nouă ani făcând plimbări prin Insulele Baleare, Ibiza, Minorca, Palma.
Proprietarii veneau vara câteva săptămâni și cam atât. Restul eu stăteam la navă, o întrețineam, o mai scoteam din când în când pe mare să pun motoarele în mișcare.
La al doilea proprietar am condus eu barca până la momentul în care el a descoperit că este profitabil sa dea barca la charter. Atunci a devenit obligatoriu ca barca să fie condusă de căpitan cu brevet spaniol, pentru că așa e legea acolo și evident, eu nu am mai putut lucra.
Închiria barca cu 4500 de euro pe zi și din suma asta își permitea să plătească toate cheltuielile inclusiv costurile cu căpitanul.”
Așa că v-ați întors…
„M-am întors în primul rând pentru că era bolnavă mama mea, avea cancer și eu am stat practic un an și jumătate numai lângă ea, îngrijind-o. Într-un final s-a stins, dar eu am hotărât să nu mai plec deși aveam oferte mereu. Chiar și acum aș putea să plec oricând dar mi se pare că mi-e mai bine aici, cred că pentru mine e suficient.
Mi-am cumpărat și o bărcuță, un velier și vreau să mă bucur de ea, sau mai merg cu motocicleta sau la un pescuit…”
Deci până la urmă nu vă pare rău că ați ales marinăria?
„Nu. Ce pot să spun însă, așa, ca un regret, este că trece prea repede viața pe lângă noi când suntem pe mare. Ca atunci când eram în armată și număram zilele rămase, la fel și pe mare, stai și numeri o lună, două, trei, cinci, ești departe de familie…
Se compensează 10-15% prin ceea ce vezi și prin banii pe care îi câștigi, dar nu se compensează timpul vieții tale pierdut pe mare. Se adună ani întregi de stat pe mare și vezi că ai fi putut în timpul acela să faci atât de multe lucruri cu viața ta…
Foarte mulți dintre colegii mei marinari au rămas fără familie, la un moment dat. Mi s-a întâmplat și mie. Eu am mers pe principiul că de pe mare am putut să îmi ajut familia mai bine. Iar după ce familia s-a destrămat, eu am rămas cu sacrificiul și cu timpul pierdut.
Dar totuși iată că acum, la final de carieră, nu regret parcursul avut, mă duc adesea cu gândul și retrăiesc cu plăcere nenumărate episoade bune și frumoase din viața de marinar. Iar acum mă bucur de ceea ce am acasă, la uscat: mi-am refăcut viața personală, sunt într-o relație, sunt împreună cu cineva alături de care trăiesc, călătoresc și îmi urmez pasiunile.
Îmi este foarte drag să petrec timp cu fetele mele și cei patru nepoți, mă simt împlinit.”
Nicolae Cismaru și-a petrecut mai toată viața profesională pe mare, mai întâi pe nave comerciale, în flota Navrom-ului, apoi pe pasagere si ferryboat-uri și în anii mai din urmă pe yachturi de lux. A trăit și lucrat pe mare, dar cu gândul mereu spre uscat, spre casă.
Comentați?