Aerul părea să fie destul de limpede încât eu să-l pot vedea. O formă neobişnuită, o întindere insulară din Caraibe, o evadare promisă la care visam de luni de zile. Mica plajă de pe stânga, e tot ce am nevoie, dar mi se spune că mă așteaptă mult mai mult de atât. O confirmare de aterizare anticipată şi pilotul, ea este căpitanul, se apropie de semnul H pe verticală. Câteva momente mai târziu sunt întâmpinat de managerul vilei mele. Fără dramatism, fără flori, fără cuvinte exagerate. Bine ai venit. Aceasta este Insula Peter. O insulă unde, după cum urma să descopăr mai târziu, cuvântul privat înseamnă ceva. Melissa nu a fost nevoită să-și solicite muşchii cu direcţia, căci, din fericire, aceasta era controlată automată. Și iată-ne, în mijlocul unor curbe abrupte. Drumul spre partea de sus a insulei. Casa mea pentru următoarele câteva zile. În timp ce mă uitam la un semn Falcons Nest (cuibul de vulturi, n.t.), sunetul paletelor unui rotor îndepărtat rămânea în urmă. Iar vila primea un nou oaspete.
Soarele era acolo, îmi dădeam seama, dar camera era încă în întuneric când m-am așezat să mă odihnesc după-amiază. Aveam nevoie de acest somn lung. Bună dimineaţa gazdelor mele minunate.
„Multe fructe vă rog şi ouă ochiuri pe pâine toast. De două ori vă rog” O priveliște spectaculoasă pe White Bay (Golful Alb) dedesubtul căruia Abramovici își parcase iahtul peste noapte. Cred că bărbatul are bun gust, la fel ca mine, ha-ha.
Casa este înconjurată de natură, priveliști panoramice și o cascadă. Nimic altceva. Încă îmi caut cuvintele pentru a descrie acest conac ultra modern, cu o cascadă perpetuum mobile în mijlocul său. Poate mai târziu. Montserrat a devenit instabil în ultima vreme, așa că ar putea apărea nori în zilele ce urmează. Trebuia să profit de soare. Iar plaja îmi oferea jucăria mea preferată, sau a doua preferată! Catamaranul. Nu multe se pot compara cu sentimentul pe care îl ai când controlezi puterea vântului pentru a te purta oriunde vrei. Peste culorile apelor caraibiene. În această situaţie crema de soare este salvatoarea mea, în timp ce bikini sunt declaraţia mea de modă. Pentru că mai există și alţi oameni pe insulă. Pe lângă celelalte două vile, ambele mai mici decât a mea, mai există peste zece apartamente unde se pot caza oaspeţii. Cu toate acestea, membrii personalului sunt mai numeroși decât vizitatorii. Mă simt în sfârșit liberă. O rochie de vară elegantă şi tocuri înalte îmi vor aduce zâmbetul pe faţă, deși calc pe nisip. Dar s-a făcut seară și gazdele i-au invitat pe oaspeţi la o degustare de vinuri. Îmi place mult vinul şi din punctul meu de vedere acesta poate avea trei culori. Restul nu-l înţeleg. Ceea ce ştiu este că servirea la temperatura camerei se obișnuia acum două secole acolo unde termometrul arăta 18 grade Celsius. Şi desigur că aici se ştie acest lucru. Altfel, l-aș vărsa pur și simplu pe jos şi aș cere un suc de portocale. Dimineaţa devreme am un tratament spa, aşa că la revedere, căci nu mi-aș dori să dorm până târziu şi să-l ratez.
„Doamnă, suntem în întârziere.” Ştiu. Poate că n-ar fi trebuit să gust toate cele trei culori de vin în asemenea cantităţi. Dar, ia stai așa, dacă aici sunt atât de puţini oaspeţi, și atât de multă intimitate, haideţi să schimbăm programul meu la spa. „Putem face acest lucru?” Un zâmbet afirmativ şi sunt din nou pe scaunul meu preferat, sorbind un suc proaspăt stors. Iar Abramovici este încă parcat acolo. Păcat că nu a venit la degustarea de vinuri de ieri, am auzit ca a divorţat de curând. Centrul holistic este pe partea cealaltă a insulei, scăldat în aceeași linişte ca și casa mea, așa că mă simt ca acasă.
Spaţiu larg deschis, zone cu apă, camere de masaj. Chiar înainte de a-mi da seama, maestrul din India îmi mângâie, aproape fără frecare, muşchii. Masajul este bun. Trebuie să mă simt relaxată, pentru că eu nu fac scufundări în mod frecvent. Şi asta este ceea ce voi face azi. S-ar putea ca Rhon-ul să fie unul dintre locurile cele mai bune pentru căutat epave. Un vapor cu aburi uriaş, care a fost prins într-un uragan cu o sută de ani în urmă și practic a explodat, rupându- i-se coca în două. Un film celebru a fost filmat aici. Iar amicul meu de scufundări este un fost şef al centrului de sporturi nautice Cristina O. . Deci ştiu că sunt pe mâini sigure de catifea. Alţii se luptă cu navigaţia, sateliţii, busolele, dar el pur și simplu ştie drumul, ca un vânător. Îmi place acest om. Deşi nu m-am scufundat niciodată pe o epavă, trebuie să recunosc că am rămas mută de uimire. Şi aşa am continuat să fiu și la cina pe care am luat-o cu managerul hotelului. Doar obosită după scufundare. Sper că nu l-am făcut să se simtă prost. Am și zâmbit de câteva ori. Dan Lenard este prietenul meu. Şi este un proiectant genial de mega-iahturi.
Când am ajuns prima oară pe insulă, am văzut o ambarcaţiune pe care o știam. Dar într-o culoare diferită. Hokulani. Un Palmer Johnson 150. Era la Miami, când am vizitat-o a doua oară, prima dată a fost în Monaco. Dar aceasta era diferită. Atât la culoare, cât şi la design interior, acestea fiind ambarcaţiuni semi personalizate. Dar, totuși, de design Nuvolari&Lenard. Un scurt apel telefonic şi voi şti mai multe. Dar aceasta este o insulă privată şi o barcă privată. Deci, excursia de o zi cu ea a fost atât de frumoasă încât nu pot să vă vorbesc despre asta. Bine, a fost și șampanie, multă șampanie. Din aceea scumpă, franţuzească. De care la place fetelor. Deci, atunci când m-a sunat bucătarul meu prin satelit, căci eram în afara reţelei pe mare, doar un lucru aveam în minte. Homar. O mulţime de homari pentru cină. Şi vă rog să-l invitaţi și pe managerul vilei la cină, el este cel care a făcut totul posibil. Acesta va fi un fel de a-i mulţumi. Ce lux este să programezi și să reprogramezi. Fără a-ţi face nici o problemă. Sau aş putea spune că profesorul de yoga a venit prea devreme. Oricum eu încă dormeam. Voiam să înot mai întâi în piscină, de asemenea să verific dacă barca văzută de dimineaţă mai era acolo, să-mi servesc micul dejun, suc proaspăt stors.
Să răsfoiesc cartea de artă din biblioteca. Se pare că toată lumea de aici ascultă ceea ce spun eu. Nu ca acasă. Un cuvânt şi se face. Meniul de cocktail- uri al d-lui Boston, pagina 17, al treilea pe dreapta paginii. Opt minute mai târziu este pe masă. Încălziţi piscina, vă rog. Şase minute mai târziu domnul de la întreţinere este aici şi piscina se încălzeşte. Casa este superbă. Două mii de metri pătraţi. Dimensiuni pe care nici măcar nu sunt capabilă să le înţeleg. Şase dormitoare. Trei ani pentru a le construi, design italian. Și totul atât de high tech. Frumos. După ce plecă maestrul de yoga m-am dus din nou să înot. Doar eu și cu mine. Gândindumă că aş putea trăi aici. Pentru totdeauna. Între timp norii de pe Montserrat dispărură, soarele apărând din nou. Voiam să văd anumite persoane, pe plaja Deadman, un dejun întârziat, poate salată.
Ca oaspete al vilei, chiar şi la restaurant sunt întotdeauna servită de propriul meu personal de pe deal. Mă simt ca o prinţesă. Alţi oaspeţi plătesc două mii pe noapte pentru un apartament. Dar, cine sunt eu să am propriul personal care să mă servească. „Sunt Ursula, de la vila de sus,” răspund încet atunci când sunt întrebată. În timp ce soarele se scufundă lent spre locul său de odihnă, personalul meu, îmbrăcat perfect elegant îmi caută un loc pe plajă. Duc şampanie şi un pahar. Șampania mea preferată. Oceanul este cald, valurile sunt mici, aerul este subţire şi mă simt din nou liberă. Luminile de la un bazin de înot sunt viu colorate şi mai sus sunt doar stele. Împrejurimile cât se poate de întunecate. În golful de dedesubt, un iaht, sclipind în lumina proprie. Și aceasta este ultima mea seară. Mâine îmi pierd din nou sufletul.
